Lectii de cochetarie de la o sfanta: Tereza de Avila

Da, stiu, tara arde, agentii acoperiti si/ sau descoperiti colcaie printre noi, unii aspiranti la functia de presedinte parca se intrec in prostie incercand sa ne "cucereasca" si eu vorbesc despre sfinti. Un anacronism mai mare nici ca ar putea fi imaginat. Si, totusi, am curajul sa o spun: vietile sfintilor sunt infinit mai pasionante decat viata noastra politica.

La limita, chiar si tabloidele ar mai putea gasi cate un subiect pe ici pe colo. De exemplu, in viata Terezei de Avila, sarbatorita astazi. Inainte de a merge la manastire, aceasta a fost o "fata de lume" si a lasat un fel de testament estetic.

"Am inceput sa ma imbrac cu rafinament si sa-mi doresc sa fiu atragatoare. Aveam foarte mare grija de maini si de par. Foloseam parfumuri si orice alte desertaciuni posibile: toate lucruri care, eu fiind foarte rafinata, nu erau niciodata de ajuns".

Sunt cuvintele unei femei care a trait in secolul XVI, si care au fost rostite -spre dezamagirea multora- doar cu scopul de a exemplifica una din miile de modalitati in care ne putem risipi viata.

Convertirea Terezei, cea care a ajuns sa fie numita "doctor" al Bisericii Catolice, poate reprezenta o adevarata lectie de filosofie si teologie. Nu stiu daca, evreu fiind, Kafka a citit si el "Castelul interior", cartea pe care Tereza a scris-o in cinci luni, dar prin "Castelul" sau nu pare a fi altceva decat un "prozelit" al sfintei. Probabil cel mai talentat.

Vladimir Ghika, printul spanzurat de 83 de ori

Din breviarul metodelor de tortura ale Securitatii

Fericitul Vladimir Ghika, supranumit "vagabondul apostolic"

Vladimir Ghika, prinț născut ortodox și convertit la catolicism în 1902 ”pentru a deveni un ortodox mai bun”, după propria exprimare, și-a desfășurat cea mai mare parte a activității sale misionare în Franța. Inițial a practicat ”apostolatul laic”, din dorința de a nu trece peste cuvântul mamei sale ortodoxe, care nu era de acord ca el să devină preot catolic. După moartea acesteia, Vladimir Ghika a fost hirotonit în 1923 la Paris. Venit în 1939 în România pentru o vizită, a fost surprins de începutul războiului, care l-a determinat să rămână aici ca misionar. În 1948, când perspectivele României erau sumbre, iar prigoana împotriva Bisericii Romano-Catolice începuse deja, a refuzat să plece din nou și definitiv în străinătate. Ar fi putut să o facă împreună cu fratele său Dimitrie, cu trenul regal, căci cumnata sa, Elisabeta, era doamnă de onoare a reginei-mamă Elena, însă și-a asumat decizia de a rămâne, în pofida consecințelor nefaste predictibile. Locuința a fost naționalizată și a fost lăsat să locuiască la fostul spital ”Sfântul Vincențiu de Paul”, construit de catolici, dar rechiziționat de comuniști, prin mila doctorului C.I.Parhon.

Tortura personalizată

Arestarea din 1952 a fost un moment la care se aștepta și poate tocmai de aceea, în cele 21 de interogatorii la care a fost supus, s-a dovedit a fi pregătit pentru presiunile anchetatorilor. A fost cel mai neînduplecat dintre cei arestați în lotul Menges, refuzând să dea detalii incriminatoare anchetatorilor. Ca urmare, vreme de un an a fost supus regulat torturilor, în arestul de la Uranus. Despre asta a dat mărturie imediat după eliberare preotul Menges, care a stat în aceeași celulă cu Ghika în primele luni de închisoare, la Jilava. Monseniorul i-a povestit cum a fost bătut până când a crezut că o să-și piardă vederea și auzul. ”Anchetatorii și-au dat seama că se temea de spânzurătoare și, începând din acel moment, a fost supus spânzurării electrice, de fiecare dată când nu voia să semneze ceva. Aceasta s-a repetat de 83 de ori. Metodele Securității erau să-ți aplice torturile la care erai cel mai sensibil. Cine se temea de câini era pus în prezența unui câine lup feroce, cel căruia îi era frică de șobolani era încuiat într-o celulă întunecoasă cu șobolani. Mie, șeful anchetatorilor mi-a spus a doua noapte după arestare: Avem noi și pentru tine, catâr încăpățânat, un leac potrivit. Și nu m-a lăsat să dorm 35 de zile”, a mărturisit Hieronymus Menges. Spânzurătoarea electrică, metoda de tortură aplicată lui Ghika, consta în prinderea gâtului cu două jumătăți de inel, cu ajutorul cărora era apoi ridicat în aer și scurtcircuitat. ”Tortura devenise atât de insuportabilă pentru el încât era hotărât să primească moartea din mâna lui Dumnezeu și prin spânzurătoare. Atunci l-au amenințat că îl vor spânzura pe bulevard în București, în pielea goală, așa cum au fost spânzurați înalți prelați bulgari pe străzile Sofiei, în octombrie 1952. Cât despre el a luat amenințarea drept hotărâre și a cerut un preot pentru a se spovedi și a prima Sfânta Împărtășanie pentru ultima oară”, a mai povestit Menges. Un alt coleg de celulă a lui Ghika, fostul senator țărănist Matei Boilă, sfințit preot greco-catolic în clandestinitate în perioada comunistă, a relatat și el ceea ce știa din detenție de la Vladimir Ghika, pe care l-a întâlnit tot la Jilava. „Monseniorul Ghika făcea haz de lipsa totală de simț pedagogic și de înțelegere a organelor de securitate care, pentru a mărturisi ceea ce nu era de mărturisit, deoarece nu era adevărat, au folosit următorul mijloc de presiune morală: au înscenat un proces în care monseniorul a fost condamnat la moarte, după care, cu tot ceremonialul respectiv, a fost scos din celulă și dus la locul de execuție. Aici se organiza o scenetă, care se termina cu legarea la ochi și cu comanda de îmăpușcare, urmată de detunăturile de armă, provocate de gloanțe oarbe. ”Îți dai seama, spunea, cât de ridicoli și de obtuzi erau acei oameni care mă amenințau tocmai cu ceea ce constituia cea mai fierbinte dorință a mea”.

Spovedania publică și sfârșitul ecumenic

Nu torturile de la Uranus au dus însă la sfârșitul rapid al lui Ghika, ci frigul cumplit îndurat în geroasa iarnă 1953-1954 la Jilava. Scos afară în ger, îmbrăcat în cămașă și izmene, bătut cu bestialitate de față cu ceilalți deținuți pentru că vârsta înaintată nu-i permitea să se miște repede, monseniorul Ghika s-a îmbolnăvit grav, iar după câteva luni, pe 16 mai 1954, a murit în infirmeria închisorii. I s-a refuzat ultima spovedanie, însă el a făcut o mărturisire publică, consemnată de fiul său spiritual, Horia Cosmovici, și el fost deținut politic. ”Mor cu conștiința împăcată că am făcut tot ce am putut, deși nu întotdeauna tot ce a trebuit pentru adevărata Biserică a lui Cristos, într-o perioadă tristă pentru țara mea și pentru întreaga lume civilizată”. În ultimele momente, se spune că i-au fost alături un preot ortodox, un evreu și un musulman tătar. A fost îngropat în cimitirul închisorii, având în loc de cruce un țăruș cu numărul 807. În 1968, câteva rude au reușit să obțină deshunmarea și transferarea rămășițelor pământești în cavoul familiei Ghika din cimitirul Bellu ortodox. Ca o umilință supremă și ultimă a Securității, recursul împotriva condamnării la închisoare, pe care el a refuzat să-l semneze, a fost soluționat o lună după moartea sa: condamnarea la închisoare pentru complicitate la crimă de înaltă trădare a fost preschimbată în cazul său și al lui Francisc Augustin într-o condamnare pentru omisiune de denunț. Pedeapsa lui Ghika a fost redusă postmortem la doi ani. Moartea martirică, înainte de a-și ispăși condamnarea, ar fi putut fi în sine un argument suficient pentru beatificare, însă în cazul său sfârșitul în detenție a concurat cu minunile săvârșite. 

Textul a fost publicat ieri in Revista 22 si pe Hotnews

Femeia care detine secretul fericirii

Nu este o metaforă. Elisabeta Kastel chiar are acest privilegiu. Este o femeie de 85 de ani, cu trupul ros de boală, dar are privirea senină și vorba fără pic de îndârjire. Pentru că ea crede. Este ultima supraviețuitoare din lotul celor condamnați de comuniști împreună cu prințul Vladimir Ghika, beatificat anul trecut de Vatican. L-a cunoscut pe sfânt și asta i-a dat putere cât pentru o viață întreagă.  

Sunt 60 de ani de când Elisabeta Kastel a fost împinsă ca să sară dintr-un camion în noroiul din fața închisorii Jilava. Și acum mai simte parcă trupul ca un sac de oase ce a fost aruncat apoi peste ea. El era prea bătrân că să poată sări. Afară ploua îndesat, iar haina i s-a înglodat toată în fața Fortului 13. ”Pardonnez-moi”, a rostit însă, apoi ”Pardonnons-leurs”. De două sau trei ori, încât ruga bătrânului spre iertarea călăilor s-a întipărit în mintea ei pentru totdeauna. Așa a început pentru Elisabeta Kastel, în toamna lui 1953, un deceniu de temniță grea. Pentru Vladimir Ghika, sfântul cu sânge albastru, nepot al ultimului domnitor al Moldovei, avea să fie ultimul popas pe acest pământ.

 

Păgânismul, că premisă a arestării

 

Împreună cu alte 12 persoane, Elisabeta Kastel și Vladimir Ghika tocmai fuseseră condamnați pentru crimă de înaltă trădare în favoarea Vaticanului, respectiv complicitate la această crimă. Șef al lotului de ”criminali” era Hieronymus Menges, un preot catolic ce fusese numit ordinarius substitutus, adică șef al Bisericii Româno-Catolice din România în clandestinitate. Vaticanul nu recunoștea conducătorii impuși și agreați de autoritățile comuniste. După ce în 1948 a desființat Biserică Greco-Catolică, statul român voia să distrugă orice legătură cu Roma a romano-catolicilor. Pentru a supraviețui în perceptele fundamentale, Vaticanul a recurs la această conducere paralelă în toate țările ce au intrat sub dominația stalinistă. Numirile secrete se făceau cu greutate, căci Securitatea era extrem de vigilentă cu preoții catolici. Iar ei erau conștienți de asta. Tocmai de aceea, în ecuație au apărut și laici, precum Elisabeta Kastel, care transmiteau informații de la un preot la altul. Pe de altă parte, spre Roma informațiile erau trimise prin intermediul unor ambasade occidentale de la București. Vladimir Ghika, care avea conexiuni la nivelul întregii Europe occidentale, a jucat rolul acestei curele de transmisie. ”Păgânismul începuse atunci să domine în țară. Oamenii credincioși trebuiau scoși de pe ring, iar Biserica Catolică a fost una din țintele principale pentru că și comuniștii știau că a reprezentat și reprezintă o forță”, a găsit Elisabeta Kastel o explicație a prigoanei căreia i-a căzut victimă. 

Elisabeta Kastel în copilărie, în uniforma Strajei Ţării - organizaţie înfiinţată de Regele Carol al II-lea în 1938, din care erau obligaţi să facă parte toţi băieţii între 7 şi 18 ani şi toate fetele între 7 şi 21 de ani

O credincioasă practicantă și implicată

 

Elisabeta Kastel, o tânără studentă la începutul anilor 50, nu a devenit ”spion” al Vaticanului în România doar pentru că era credincioasă. Era mai mult decât atât. Era o credincioasă implicată în viață Bisericii. Când a venit în București pentru a face Facultatea de Medicină a început să cânte în corul Catedralei ”Sfantul Iosif”. A devenit membră a Asociației Tinerelor Catolice ”Ioana d’Arc”, iar după ce a ținut în această calitate o conferință despre ceea ce ar trebui să știe tinerele femei înainte de căsătorie din punct de vedere medical a căpătat chiar o aură de celebritate. Un argument și mai important decât toate acestea pentru cooptarea ei în ”rețeaua de spionaj” era relația de rudenie cu preotul catolic Francisc Augustin, paroh la Târgoviște, aflat și el pe lista clandestină a conducătorilor potențiali ai Bisericii. Toate declarațiile din anchetă ale celor din lot arată că Elisabeta Kastel era considerată o persoană de maximă încredere pentru a transmite informații între preoți. De aceea, odată arestată, torționarii nu au precupețit nici un efort să stoarcă de la ea secretele pe care bănuiau că le deține. Și tot de aceea, probabil, a primit una din cele mai mari pedepse.

 

Interogatorii nocturne, mizerie maximă

 

Arestarea s-a produs pe stradă, pe 17 noiembrie 1952. Lizica, cum i se spunea Elisabetei Kastel, se întorcea seara de la facultate. Avea la ea un curs de neurologie și unul de infecțioase. Hainele de pe ea i-au fost singurul acoperământ vreme de un an. ”Nu o să uit niciodată acea zi pentru că era ziua mea, era Sfânta Elisabeta”. Ca toți ceilalți, a fost aruncată în celebrul arest de pe strada Uranus, de unde a fost scoasă abia după un an pentru a fi dusă la proces, la Tribunalul Militar. Dosarul penal în 26 de volume al lotului Menges, aflat astăzi în arhiva CNSAS, a reținut 9 interogatorii la care a fost supusă Elisabeta Kastel. Ele se desfășurau în special noaptea și puteau dura chiar și opt ore. Ore în care trebuia să înșiruie toți oamenii pe care i-a cunoscut vreodată sau să relateze tot ce a făcut. Toate repetate până când epuizarea și presiunea anchetatorilor  făceau ca acuzații să se autoicrimineze și să califice drept delict propriile acțiuni. Cel puțin în varianta proceselor verbale rămase la dosar, unele nesemnate de anchetați. ”La Uranus pe mine nu m-au bătut, ca pe monsenior. Anchetele erau însă în sine o tortură pentru că erau noaptea, iar ziua nu aveam voie să stăm decât pe marginea patului, fără să ne rezemăm de nimic”, povestește Elisabeta Kastel. În plus, la Uranus anchetații erau ținuți în mizerie absolută. Securitatea miza ca aceste condiții, la care în cele mai multe cazuri se adăugau diversele forme de tortură, îi vor face pe arestați să mărturisească mai ușor, în speranța că vor scăpa din acel infern. Nu a fost însă așa, cel puțin în cazul lotului din care făceau parte Kastel și Ghika, căci procesul a avut loc abia după un an și toți au fost condamnați.                                                                                                                                                  

Avocații acuzatori din procesul mascaradă

”Îl știam pe monsenior de la Biserica Sacre Coeur (n.r. cunoscută și sub denumirea de Biserica Franceză), însă nu interacționasem cu el în așa-zisă afacere de spionaj. L-am văzut apoi la proces, în sala de judecată”. Elisabeta Kastel nu va uita niciodată figura lui Ghika din acea zi. Așa cum confirmă multe alte mărturii, folosind în mod curios aproape aceleași cuvinte, preotul-prinț le-a apărut co-acuzaților ca un profet din Vechiul Testament. Cu părul lung și nepieptănat, cu barba lungă și albă, palid și extrem de slab. Ghika purta reverenda în care fusese arestat, dar de la care i se luase colarul (gulerul specific) ca să nu se poată tăia cu el. Cei care jucau rolul de avocați din oficiu îi vedeau pe acuzați pentru prima dată, astfel că ședința de judecată nu putea fi decât o mascaradă. ”După ce s-a citit rechizitoriul, a venit rândul avocaților din oficiu, care erau de fapt, ca și procurorii, niște acuzatori. Monseniorul, care stătea la 40 de centimetri de mine, a protestat. A zis că el nu are nevoie de avocat pentru are doctoratul în Drept și se poate apăra singur. Sala, înțesată de securiști și militari, a intrat în rumoare, iar trei gardieni au reușit cu greu să-l scoată afară, așa slab cum era el”, povestește femeia. Mai târziu, în drumul cu camionul spre penitenciarul Jilva, acesta a apucat să le explice gestul său. ”A zis că a vrut în felul asta să ne dea curaj”. Și l-au avut. Indiferent de atitudinea lor, sentința le era însă scrisă din momentul arestării. Ei trebuiau condamnați cu toții pentru a-i anihila, dar și pentru a da o lecție celor încă în libertate. 

 

Iertarea tămăduitoare

 

După ce au ajuns la Jilava, fiecare cu propriul gardian, cu câte un pistol la cap, deținuții au fost băgați câte unul în niște fișete de lemn. În spațiul strâmt și fără aer, ca într-un dulap, așteptau să le vină rândul la percheziția corporală și să-și ia în primire hainele de pușcăriași. Lizica a văzut printre scânduri cum a fost batjocorit Ghika, printre primii luați la rând. Era ud și înglodat din cap până în picioare după ce îl azvârliseră din camion, iar slăbiciunea fizică îl împiedica să se miște. S-a dezbrăcat cu greu, sub loviturile temnicerilor. ”I-au cerut să-și dea jos și inelul de pe deget, dar monseniorul a zis că e sfințit, că trebuie să-l poarte până la moarte. ”C’est Jesus”, a zis el. Unul dintre temniceri a început să drăcuiască și pe loc a început să i se umfle o mână. Am vazut cu ochii mei. Au luat inelul, l-au aruncat într-o cutie, pe monsenior l-au trântit de un perete, iar în final unul a spus: ”Să-l lăsăm pe popa asta, că ne face numai necazuri”. Au chemat un gardian și i-au zis să-l scoată afară. Când l-am văzut așa aplecat, lipit de perete am avut gândul că e un om care se apleacă în fața lui Dumnezeu și că nu luptă nicum pentru sine”.  Elisabeta Kastel nu l-a mai văzut niciodată pe Ghika, care a murit după doar șase luni la Jilava, dar vorbele lui au făcut-o să treacă mai ușor peste cei zece ani pe care i-a petrecut în închisori. Secretul stă, de fapt, în iertare, crede ea. Asta a încercat să-i învețe și Ghika. ”Dintotdeauna am crezut că Dumnezeu are un plan cu fiecare și mereu m-am rugat ”Doamne, primește-mi rugăciunile pentru toate păcatele mele și ale neamului, pe care nu le cunosc. Ai grijă de mine!”. După cum continuă povestea Elisabetei Kastel, s-ar spune că rugăciunile i-au fost ascultate.

Colegă de temniță cu o prințesă, ruda Regelui Mihai

După Jilava, a mai trecut și prin pușcăriile de la Mislea, și de la Dumbrăveni. Ultima a fost cea de la Miercurea Ciuc, unde zice că a avut parte de cel mai rău tratament, din partea unor gardience maghiare. Era temnița de femei cea mai temută din țară în anii stalinismului feroce, iar aici Elisabeta Kastel a întâlnit-o pe prințesa Marie Eleonore de Wied, al cărui tată a fost primul rege al Albaniei și nepot al Reginei Elisabeta a României. După ce a a murit primul său soț, prințul Alfred de Schonburg-Waldenburg, prințesa a venit în România, devenind o apropiată a cercurilor intelectuale anticomuniste. S-a căsătorit aici a doua oară cu avocatul gălățean Ion Bunea. Ca angajată a Oficiului de informații de pe lângă ambasada britanică, și mai ales ca rudă a regelui Mihai, Marie Eleonore de Wied a fost condamnată pentru trădare în 1950 la 15 ani de muncă silnică, într-un proces răsunător In epocă. Prințesa avea să reziste doar până în 1956, când a murit în temnița de la Miercurea Ciuc. Elisabeta Kastel avea să iasă însă vie de acolo, după fix zece ani de peregrinări prin sistemul concentraționar. Timp în care mama sa nu a știut nimic despre ea. Aceasta lucra în sistemul sanitar, era subchirurg la Slatina, iar tatăl Elisabetei Kastel murise în 1949, deportat în Siberia de ruși după căderea lui Hitler, din cauza orginii sale germane. ”Mamei i-au fost trimise obiectele mele personale din București, iar medicii cu care lucra îi spuneau că am murit. După aceea, când m-am întors, mi-a mărturisit că inima mereu i-a zis că sunt în viață și că mă voi întoarce”. Primul drum pe care l-a făcut Elisabeta Kastel după eliberare nu a fost însă la mama ei, ci la o biserică, ca să se spovedească și să se împărtășească. Pe urmă a așternut repede pe hârtie, ca să nu le uite, 40 de poezii compuse în închisoare. Câte una pentru fiecare zi în care Isus a stat în deșert și a postit. Flămânzită, abia apoi s-a dus la Slatina. ””Ai venit draga mamii!” Atât mi-a zis”.

O poliglotă plătită ca un cizmar

Deși ortodoxă, Paraschiva nu i-a reproșat niciodată fiicei sale că a riscat totul pentru Biserica Catolică. Nici măcar atunci când a aflat că eliberarea din închisoare nu însemna sfârșitul condamnării. Elisabeta mai avea de ispășit cinci ani de degradare civică. În traducere liberă, nu avea voie să se angajeze niciunde, cât despre reluarea studiilor nu a putut fi vorba nici după cei cinci ani. ”Dacă aș fi reușit să plec în Germania, mi-ar fi fost recunoscuți anii de Medicină, însă aici nu puteai să ai mai mult de patru ani întrerupere. De plecat în afară nici nu am încercat pentru că nu a fost de acord mama care, dacă ar fi plecat și ea, rămânea fără pensie”. Cu visul de a ajunge medic făcut țăndări, Elisabeta Kastel a început să muncească în clandestinitate. ”Dădeam pe ascuns lecții de limbi străine: franceză, engleză, germană. Germana era a doua mea limbă, o vorbeam în familie, pentru că tata, Rudolf Kastel, era neamț, iar pe celelalte le învățasem tot de mică, la Cernăuți, unde am stat până când am fost evacuați, în 1940, la venirea rușilor. Până la școala primară, am fost educată la maici, apoi la Liceul Ortodox ”Elena Doamna” din Cernăuți. După evacuare, am dat bacalaureatul la Slatina”. Talentul pentru limbi străine a ajutat-o, de fapt, toată viața. Căci după ce a avut voie să se angajeze, a lucrat la Uzina de Aluminiu din Slatina. ”Traduceam documente tehnice din limba germană, căci era o limbă pe care nu o știau mulți. Franceză mai știau unu-doi ingineri, dar nemțește nu știa nimeni acolo. Câștigam ca în cooperație. Leafa mea era comparabilă cu a unui cizmar, de exemplu”, spune femeia, fără pic de resentiment.

Căsătorie secretă

Elisabeta Kastel pare împăcată cu tot ce i s-a întâmplat în viață. Cu anii de pușcărie, cu șansa furată a unei cariere în Medicină, cu umilințele profesionale și sociale de după eliberare. Credința o ajută să vadă doar partea bună a lucrurilor. A trebuit să se căsătorească în secret, însă important pentru ea este doar că l-a cunoscut pe acel bărbat lângă care a putut rămâne ”până la moarte”, așa cum cer cele sfinte. Până la moartea lui. Despre soțul ei, Iuliu Postolache, povestește că era născut ortodox, necredincios și avea o părere execrabilă despre femei când l-a cunoscut. ”L-am întâlnit după eliberare, într-o noapte de Crăciun. Eram amândoi invitați în casa nepoatei de soră a fostului patriarh Miron Cristea, Irina Drăgușanu. Tatăl lui era medic, detașat la Chirurgie la Slatina, soțul meu era tot medic”. Ușor-ușor, Elisabeta l-a adus pe Iuliu spre credință, deși nu și-a propus niciodată să-l vadă romano-catolic. ”Soțul meu nu era înrolat politic, dar avea o funcție ca medic, iar Biserica era încă ostracizată. Ne-am căsătorit la București, pe furiș, în 1970, după ce spitalul fondat de Parhon, unde lucra soțul meu, a devenit Clinică de endocrinologie”. Pentru că salvase soția unui primar comunist oltean, Iuliu Postolache a reușit să obțină transferul la Spitalul din Slatina. ”Nu avea pile, căci venea din Basarabia. Una din bunicile sale provenea din familia poetului Alecsandri și nu era deloc rusofon. Cred însă că soțul meu era un medic foarte bun și specializarea sa, Infecțioase, era foarte căutată”. Pentru că Elisabeta era membră a Forumului German au avut și șansa de a călători în Vest. A fost singurul beneficiu pe care l-a avut în acei ani. După ce comunismul a devenit atroce în Olt, județul de baștină al lui Ceaușescu, familia Postolache-Kastel s-a retras spre nordul țării, de unde se trăgeau cu toții. ”Mama avea trei frați, doi dintre ei diriginți de poștă, la Suceava și la Sighișoara. Celălalt fusese însoțitor de vagon de poștă, însă, când cineva a încercat să-i fure geanta cu valori, a fugit după hoț, a căzut din tren și o mână i-a rămas sub tren. Era, deci, neajutorat și mama a vrut să-i fie aproape, la Suceava. Soțul meu a vrut și el să mergem la Suceava”, explică Elisabeta Kastel decizia de a se muta. Pentru Iuliu Postolache a fost o alegere bună. A făcut tot ce ar fi putut să facă în meseria sa, fără compromisuri, povestește Elisabeta Kastel. În 1980 și-a dat doctoratul la UMF-ul din Cluj cu profesorul Vasile Gorgan și s-a pensionat ca șef al Secției de Infecțioase la Spitalul din Suceava.

Familia Postolache-Kastel (partea stanga), in Bucovina

Sotul Elisabetei Kastel, medicul Iuliu Postolache

O pedeapsa pe viata camuflata

După o viață de pribegie, Elisabeta Kastel a găsit și ea în Suceava locul căruia să-i spună ”acasă”. Acum ”acasă” înseamnă pentru ea apartamentul de bloc înțesat de cărți, documente și fotografii, din care iese foarte rar. În ultimii ani, contactele cu lumea de afară  s-au rezumat la a da mărturie despre anii de detenție, în procesul intern deschis de Vatican pentru beatificarea lui Ghika. Despre ea nu s-a scris însă în cărțile de istorie a comunismului, deși a fost o victimă fără rest. Nu a apărut în interviuri televizate de mare rating cerând răzbunarea foștilor săi temniceri. În general își duce viața în cvasisinguratate. Femeia își târâie cu greutate picioarele tumefiate de o formă agravată de diabet, dar nu renunță niciodată să se miște. Singurele persoane pe care le vede de multă vreme sunt asistentele medicale care vin să-i facă injecțiile cu insulină, de trei ori pe zi. Și preoții catolici care vin să-i administreze sacramentele. A rămas fără nimeni pe această lume. Aici o întrebare primește răspunsul înainte de a fi pusă. ”Mi-am dorit mult să am copii, dar nu am putut. Explicația e în bromura din terciul verde pe care îl primeam ca hrană în închisoare. Scopul la femei era să ne adoarmă, iar la bărbați să nu aibă funcție masculină”. Da, ar fi vrut să aibă copii, dar, pe lângă cei zece ani de pușcărie și cei cinci ani de degradare, comuniștii i-au strecurat această perversă pedeapsă pe viață. Nici pentru aceasta nu s-a mâniat însă pe Dumnezeu. Căci pur și simplu CREDE că El e drept. Și că, prin puterea rugăciunii, se va ajunge cândva la o singură credință. ”Nu cred că se va termina viața pe acest pământ până atunci”. Și mai crede și că atunci oamenii nu vor mai fi atât de răi. Că tragedii precum cea din România comunistă nu vor mai fi posibile.

Destinul fabulos al unchiului Elisabetei

Din pușcăriaș politic - membru în Marea Adunare Națională și șeful Bisericii

Legătura de rudenie cu preotul Francisc Augustin a fost definitorie pentru ”recrutarea” tinerei Elisabetei Kastel în ”rețeaua de spionaj” în favoarea Vaticanului.

Ea a confirmat în mare parte încrederea cu care au investit-o preoții catolici și, așa cum mărturisește singură în anchetele Securității, știind că este urmărită și că arestarea este iminentă, a distrus toate documentele compromițătoare: scrisori, jurnalul pe care îl ținea și chiar un roman la care lucra. Considerată un element periculos, a primit o condamnare de 10 ani pentru crimă de înaltă trădare. Unchiul său, deși se afla pe lista clandestină a potențialilor conducători ai Bisericii, a fost condamnat doar pentru complicitate, a câștigat apoi recursul și a rămas cu o pedeapsă de doi ani și 11 luni pentru omisiune de denunț. Nu a fost favorizat pentru că a făcut vreun pact, ci doar pentru că împotriva sa au fost mai puține probe. Compromisul avea totuși să-l facă nu mult după eliberare și asta l-a propulsat în fruntea ierarhiei Bisericii.

Manipularea papei de către agentul ”Matei Popescu”

Francisc Augustin, născut în satul Lucăcești din Suceava, era văr cu tatăl Elisabetei, germanul Rudolf Kastel. În unele biografii se menționează originea sa poloneză, însă se pare că această ascendență era pe linie maternă. Necontestat este însă că Augustin a făcut studii la Geneva, vorbea latina și alte câteva limbi, era cult și inteligent. Acesta a fost și unul din motivele pentru care Hieronymus Menges, preotul ce fusese numit clandestin de Vatican ordinarius substitutus, l-a nominalizat printre alții și pe Augustin ca posibil urmaș al său. Lista acestor posibili înlocuitori ai șefului Bisericii Catolice în clandestinitate trebuia să fie tot timpul deschisă și completată în așa fel încât, în caz de arestare a celui aflat la un moment dat la conducerea Bisericii și agreat de Vatican, să fie pregătit un înlocuitor. Augustin a fost arestat și el în lotul Menges și nu a mai apucat să valorifice această nominalizare, însă în 1961, după cinci ani de la eliberare a ajuns totuși șef. Evident, nerecunoscut de Vatican. A avut o carieră prodigioasă în această poziție, în care a rămas până la moarte, în 1983. ”Făcea eforturi să pară comunist”, încearcă să-i găsească circumstanțe Elisabeta Kastel. Documentele de arhivă o contrazic însă categoric. Pedalând pe slăbiciunile lumești ale lui Augustin care, ca orice preot catolic, depusese voturile sărăciei și al celibatului, Securitatea a reușit să-l recruteze în 1960 ca informator, pe bază de material compromițător, cu numele conspirativ ”Matei Popescu”. Documentele arată că în prima fază a colaborării sale a dat dovadă de un exces de zel care-i mira până și pe securiști. Demonstrând că e ”un preot de lume”, versatil și ambițios, puterea comunistă l-a promovat în 1961 în fruntea Bisericii Catolice, odată cu moartea lui Traian Iovanelli, impus tot de comuniști în 1949 și excomunicat în 1952 de Vatican. În 1964, Augustin a făcut parte din delegația românească ce a participat la Conciliul Vatican II, unde a avut misiunea clar stabilită de Securitate de a-l intoxica pe Papa Paul al VI-lea în legătură cu situația Bisericii din România. Acțiunea de manipulare și dezinformare, se arată în documentele de la CNSAS, a fost considerată un succes și a avut un rol definitoriu, se pare, în alegerea lui Augustin, un an mai târziu, în Marea Adunare Națională. Din acel moment, a trecut de la statutul de informator la cel de persoană de încredere a Securității.

Simplu preot, șef peste episcop

Paradoxal, deși nu a fost consacrat episcop de Vatican, Augustin a fost în plan administrativ șeful episcopului Petru Pleșca de la Iași, până la moartea acestuia din urmă, în 1977. Prin lege se desființaseră diecezele ce aveau mai puțin de 750.000 de credincioși, cum era și cazul celei de la Iași. În 1977, Vaticanul a ajuns la un compromis cu Departamentul Cultelor și a găsit formula ”administratorului apostolic” de Iași care era vicar în arhidieceza de București. Acesta era la dispoziția Sfântului Scaun în ceea ce privește jurisdicția bisericească, dar se plia și pe șabloanele administrative impuse de stat.

9 interogatorii, 10 ani de închisoare

Castel în loc de Kastel ca să nu se afle că e nemțoaică

Elisabeta Kastel a fost închisă aproape un an la Uranus, ca și ceilalți membri ai lotului. A fost supusă la 9 interogatorii, ale căror procese-verbale se găsesc în Dosarul penal P 1109 de la CNSAS, ce totalizează 26 de volume. În general, procesele-verbale nu sunt semnate și în aceste situații se poate presupune, pe baza mărturiilor multor victime, că ele nu au fost asumate de cei anchetați. Ori erau în imposibilitatea fizică de a o face, dacă fuseseră supuși la torturi, ori pur și simplu refuzau să semneze ceva ce li se punea în gură de către anchetatori. În unele situații este foarte evident că formulările, dar și ideile propriu-zise, nu au cum să aparțină celor anchetați. Doar trei exemple din interogatoriile Elisabetei Kastel: ”Între mine și Augustin Francisc au fost legături de rudenie. În afară de aceasta, între mine și el au existat legături pe linie de spionaj”. ”Am comentat cu el dușmănos la adresa regimului”. Sau: ” În afara de cele arătate mai declar că activitatea de spionaj în slujba Vaticanului desfășurată de mine în grupul condus de Menges Heronim este ca o continuare a activității mele dușmănoase dusă în cadrul grupării de tineret catolic din RPR, care vedea drept scop lupta împotriva comunismului”. În economia condamnării, această pretinsă recunoaștere că a făcut spionaj a valorat cel mai greu. În toate documentele penale, Elisabeta apare cu numele Castel, și nu Kastel, cum o chema în realitate. Securiștii i l-au scris astfel, iar ea nu i-a contrazis ca să nu atragă atenția asupra originii sale germane, ce ar fi putut constitui o circumstanță agravantă.

Scurt istoric al Arhidiecezei de București în zbuciumul postbelic

Dorința puterii comuniste de a-și subordona total cultele a făcut ca Arhiedieceza de București să treacă prin câteva decenii zbuciumate după război. Astfel, episcopul în funcție în 1944, Alexandru Cisar, a fost determinat de comuniști să se retragă cu domiciliul forțat la Orăștie, la o mănăstire franciscană.

Cel care i-a urmat în funcție ca administrator apostolic a fost episcopul de Iași Anton Durcovici. A fost arestat în 1949, în timp ce mergea spre Popești-Leordeni să administreze Mirul. A murit în închisoarea de la Sighetul Marmației și a fost înmormântat într-o groapă comună. Pentru moartea sa martirică, anul acesta, pe 17 mai, Durcovici va fi beatificat și el la Iași, în cadrul unei liturghii ce va fi oficiată pe stadionul din oraș de mai mulți preoți, în frunte cu cardinalul Angelo Amato, prefect al Congregației pentru Cauzele Sfinților.

În 1950, reprezentanții diplomatici ai Vaticanului au fost practic expulzați din România, iar Nunțiatura apostolică (ambasada Vaticanului) desființată. Cu asta, prigoana a ajuns la apogeu. La cârma Arhidiecezei tot pentru scurt timp și în mod clandestin a fost în acea perioadă Iosif Schubert, care a fost însă arestat în 1951.

Cel desemnat de el ordinarius substitutus, Hieronymus Menges, a fost și el închis în 1952,  cap al unui lot de 12 persoane, între care Elisabeta Kastel și Vladimir Ghika. Trei dintre preoții condamnați în acest dosar de așa-zis spionaj au murit în închisoare: pe lângă Vladimir Ghika, preotul Xaveriu Haider, desemnat de Menges înainte de arestare ca prim succesor al său, și Cornel Chira. Menges, care a primit o pedeapsă 20 de ani, a fost eliberat în 1964, prin amnistia generală a foștilor deținuți politici. În 1965, după cum spune Elisabeta Kastel, a fost ”răscumpărat” de niște maici din Austria de la autoritățile comuniste și a plecat din țară. A scris imediat o mărturie despre detenție, intitulată ”Monseniorul” întrucât are ca personaj principal pe Vladimir Ghika. Mărturia sa a fost esențială în procesul de beatificare. Menges a murit în 2002 la Bremen.

După ce au anihilat mare parte din opoziția anticomumistă de la vârf, autoritățile au reușit să-l impună în fruntea Bisericii, începând cu 1952, pe Traian Iovanelli. Acesta a fost excomunicat de Vatican, dar a rămas în funcție până la moarte, în 1961, cu toate că în ultimii ani Securitatea dorea să-l înlăture. Se bănuia că încearcă să reia legătura cu Vaticanul și că ”are manifestări dușmănoase”.

Din 1961 pânâ în 1983, când a murit, arhidieceza a fost condusă cu mână de fier de Francisc Augustin, care a reușit să se impună în fața comuniștilor, făcând însă compromisuri pe care mulți preoți nu i le-au iertat niciodată, după cum reiese chiar din dosare.

Iosif Gunciu, și el arestat și condamnat în același lot cu Ghika și Augustin, a fost numit ordinarius substitutus de către fostul episcop Iosif Schubert înainte ca acesta din urmă, grav bolnav, să părăsească țara în 1969. Augustin ar fi știut de această numire, însă protecția și trecerea pe care o avea în fața autorităților zilei i-a permis să o ignore pur și simplu. De aceea, după moartea lui Augustin, Gunciu a fost totuși prima opțiune la succesiune. În vârstă și bolnav după anii de pușcărie, a renunțat în favoarea unei persoane mai tinere. Aceasta a fost găsită în persoana lui Ioan Robu, pe atunci rector la Institutul Romano-Catolic din Iași. Preoții din Arhidieceză l-au ales administrator diecezan, dar ulterior a reușit să obțină și recunoașterea Romei, unde a și fost consacrat episcop în 1984. El deține funcția și astăzi. 

Bibliografie

·         ”A trăit și a murit ca un sfânt”, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București, 2003

·         Anca Mărtinaș, ”Vladimir Ghika, prințul cerșetor de iubire pentru Cristos”, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București, 2013

·         Mihaela Vasiliu, ”O lumină în întuneric. Monseniorul Vladimir Ghika”, , Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București, 2012

·         Florina-Aida Bătrânu, ””Rugați-vă toți pentru mine”. Monseniorul Ghika și martiriul  său”, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București, 2013

·         Yvonne Estienne, ”O flacără în vitraliu. Amintiri despre monseniorul Ghika”, , Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București, 2013

·         Francisca Băltăceanu, Andrei Brezianu, Monica Broșteanu, Emanuel Cosmovici, Luc Verly, ”Vladimir Ghika, profesor de speranță”, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București, 2013

·         Horia Cosmovici, ”Monseniorul”, Editura Galaxia Gutenberg, 2011

·         Dosarul penal P 1109 din arhiva CNSAS (26 de volume)

·         Dosarul Fond Documentar D 69 din arhiva CNSAS (98 de volume)

 Textul a fost publicat ieri in Revista 22 si pe Hotnews

Aterizarea fortata a lui Marius Oprea

S-a intamplat luni seara. Cam in intervalul in care era in toi operatiunea de salvare a supravietuitorilor din Apuseni, o stire despre un personaj care altadata era supranumit “vanatorul de securisti” a avut ghinionul sa se piarda in drumul ei spre ochii si luarea aminte a publicului larg. Intamplator, a ramas agatata undeva pe site-ul unei publicatii culturale, dar cred ca merita o soarta mai buna si as vrea sa o impartasesc si celor care nu au obiceiul de a scana internetul: Marius Oprea a demisionat din GDS acuzand meta-partizanate politice. Nu-i asa ca nimeni nu s-ar fi asteptat la asta? Marius Oprea fiind un prototip al echidistantei fata de politica, marturisesc ca eu am ramas socata. M-am intrebat cum a reusit sa reziste atata intr-o atmosfera viciata de politica. E adevarat, spusese intr-un articol inca de saptamana trecuta ca il bantuie ideea acestui gest radical si disperat. Insa, ca multi alti admiratori ai sai probabil, am sperat ca nu o va face. Acum nici nu stiu ce sa mai zic. Am crezut ca revolta sa morala se va potoli odata cu denuntul Germinei Nagat, sefa Investigatiilor din CNSAS, pentru deconspirarea lui Dinu Giurescu ca fost colaborator al Securitatii, denunt facut in acelasi articol. Insa, incredibil, s-a produs o conspiratie a colegilor dlui Oprea din GDS impotriva fortelor Binelui si premiul GDS pe 2013 i-a fost decernat tocmai acestei doamne! Pai sa nu fie un sac de nervi domnul Oprea?

Prin anii 2006-2007, mi s-ar fi parut de neinchipuit sa-l ridiculizez pe Marius Oprea intr-un astfel de registru discursiv. Nu pot nega ca si atitudinile de atunci ale personajului erau un pic prea melodramatice pentru gustul meu, presarate cu scapari de diletantism in ale istoriei. Avand decomunizarea in sens larg drept cauza declarata, il cautionam insa. Ca jurnalist, mi s-a parut in cateva randuri ca merita sa scriu despre actiunile si luarile sale de pozitie in calitate de sef al unei institutii, IICCR. Avea cel putin meritul de a o fi creat de la zero. IICCR era rodul persuasiunii sale pe langa puterea executiva de atunci si, de ce nu, al capitalului sau de imagine. Tot in acea perioada, cred, trebuie sa recunosc, i-am cumparat cartea “Mostenitorii Securitatii”, ca eventuala sursa de documentare.

De ceva vreme insa domnul Oprea pare a trai drama unei boli grave. Dubla personalitate. Alfel nu-mi pot explica cateva inconsecvente crase ale acestuia. Prima ar fi aceea ca prin primavara lui 2011, domnul Oprea infiera in cuvinte deloc magulitoare alianta dintre PNL, din ideologia caruia se revendica, cu partidul lui Dan Voiculescu.”Anus contra naturii” declama foarte plastic Marius Oprea. Incontestabil, parea un gest de curaj, tinand cont ca unii seniori liberali, ce aveau la activ ani buni de puscarie politica, calcandu-si sau nu pe inima, s-au pozitionat la antipod. Doar un an mai tarziu, in a doua jumatate a lui iulie 2012, cartea lui Marius Oprea ”Adevarata fata a lui Traian Basescu” se publica taman la Editura Jurnalul si era promovata intens de trustul aceluiasi Dan Voiculescu. Si asta taman cu cateva zile inainte de referendumul pentru demiterea presedintelui, desi, daca cineva l-ar fi crezut pe Marius Oprea prin 2009, ar fi trebuit sa apara la Polirom. Ca sa nu mai existe nici un dubiu asupra mizei, cartea s-a scos la vanzare cu pretul de 3,9 RON. Nu am citit-o si nu m-a mai interesat dupa ce intr-o “avanpremiera”din Jurnalul national, cu fix cinci zile inainte de referendum, domnul Oprea a “repovestit” o intamplare relatata de Maria Basescu intr-un interviu emblematic. “Repovestirea” merita, cred, o paranteza, intrucat da masura manierelor retorice ale lui Oprea. In interviul cu pricina, aparut in 1995 in revista ”Ochiul soacrei’ si republicat in 2006 in “Libertatea”, Maria Basescu, cu o candoare incredibila, isi expune in fata unei ziariste viata sa de casnica si nefericirea de a fi mai mult singura, evocand totodata o intamplare cu fiica sa cea mica, pe atunci o adolescenta rebela, care intr-un conflict verbal cu mama sa a impins-o intr-un perete. Intamplator, am citit si eu cu stupoare acest interviu prin 2009 si chiar am scris despre el. Pe 24 iulie 2012, in Jurnalul national, Marius Oprea declara ca, din toata biografia cunoscuta a lui Basescu, l-a socat cel mai mult aceasta intamplare dintre mama si fiica, la care tatal ar fi fost martor si care l-ar fi facut sa rada pe actualul presedinte. In interviul respectiv, cel putin in forma in care l-am citit eu, aceasta informatie nu apare. Si atunci fie Marius Oprea are o imaginatie debordanta, fie este prea orbit de ura sa contra lui Basescu si nu poate sa aiba o minima rigoare in ceea ce afirma, fie a avut o sursa buna in familia Basescu, care i-a oferit acest detaliu suplimentar. Cum pentru ultima varianta nu am inca nici o dovada, cred mai degraba in primele doua, coroborate.

A doua nedumerire s-a nascut in urma cu cateva luni, cand Marius Oprea s-a dus in instanta ca martor al unui fost ofiter de securitate, Nicolae Paraschiv, ce contesta ca a facut politie politica, asa cum a zis CNSAS in urma verificarilor. Fostul ofiter este secretarul Primariei Brasov, iar in 2004, dupa acelasi model retoric aplicat si in cazul infiintarii USL, Oprea il infiera virulent, aratand ca a fost implicat in anchetarea muncitorului brasovean Liviu Babes, ce si-a dat foc pe partia de schi in semn de protest fata de regimul comunist. Da, la noua ani distanta, autorul “Mostenitorilor Securitatii” si sustinatorul de altadata al regretatului dizident Vasile Paraschiv s-a dus in instanta sa spuna ca nu ar trebui taxati decat securistii din Directia VI-a de Cercetari Penale, restul fiind plevusca. Daca ar fi sa ne luam dupa proaspata decizie a Curtii de Apel Bucuresti, care pe 20 decembrie i-a dat castig de cauza fostului maior, in pofida marturiilor terifiante ale unor foste victime anchetate de acesta, declaratia lui Marius Oprea si-a atins tinta. Prevazand asta, ulterior depozitiei lui prea in fata instantei, Germina Nagat a aratat intr-o declaratie de presa pericolul pentru viitoarele procese ale CNSAS cu fostii ofiteri. Marius Oprea le-a dat un ajutor nesperat tuturor celor care sustin ca si-au facut doar datoria. A patentat teza ca securistii au fost de doua feluri, buni si rai.

Acum, cand CNSAS i-a dat o adeverinta lui Dinu Giurescu -care, desi concluzioneaza ca nu poate fi denumit colaborator in sensul legii, arata ca acesta a avut o relatie de un sfert de secol cu Securitatea- Marius Oprea a gasit pretextul de a se razbuna pentru spusele Germinei Nagat. Intr-un articol de saptamana trecuta, care nu doar ca sfideaza bunul simt, dar denota un dispret visceral fata de orice deontologie a scrisului, Marius Oprea sugereaza  ca si eu, care am facut cererea de verificare a lui Giurescu, si Germina Nagat, in calitatea ei de angajat al CNSAS, am comis o mare ticalosie impotriva venerabilului profesor de istorie, care -daca nu stiam, ne spune el- a fost de fapt nu un turnator, ci un erou al perioadei comuniste, luptand impotriva buldozerelor ce daramau biserici. Nu doar ca actele de eroism nu le exclud pe cele reprobabile, ba poate or fi fost facute chiar in contrapondere, dar in discutie era doar relatia lui Giurescu cu Securitatea si nu pe baza de impresii, empatii si relatii, ci de documente. In plus, nici eu si probabil cu atat mai putin doamna Nagat nu ne-am facut un scop din crucificarea acestui erou. Verificarea sa am cerut-o, intr-un demers jurnalistic fara precedent, odata cu a TUTUROR celorlalti membri ai Academiei Romane, in urma cu trei ani. Deci, teoria conspiratiei impotriva lui Giurescu este caraghios de stravezie. Nu mai punem la socoteala ca intre timp domnul Giurescu a devenit si deputat din partea partidului lui Dan Voiculescu si poate fi verificat din oficiu de catre CNSAS. In ce o priveste pe doamna Nagat, nu cred ca aceasta a avut o mai mare legatura cu acest caz decat are, ca sefa la Investigatii de la infiintarea in 2000 a institutiei, cu deconspirarea oricarui turnator, fie el cu sau fara zorzoane academice, sau oricarui ofiter. Dar nu, domnului Oprea nu-i ajunge aceasta acuzatie fara suport, ci, in cel mai pur stil securistic, mai face una: spune ca Germina Nagat l-ar fi turnat in perioada studentiei la UASCR. Fara a cunoaste biografia celor doi, atata vreme cat nu a venit cu nici o dovada, mi se pare ca afirmatia ramane doar o calomnie naucitoare, care, releva, iarasi -a cata oara?- o inconsecventa patologica. Pai daca informatorii, ca domnul Giurescu, nu ar trebui sa ne intereseze, fiind in general victime, ci doar ofiterii de Securitate, si daca dintre ofiteri, cum ar fi domnul Paraschiv de la Brasov, nu toti sunt blamabili, ci doar cei de la Directia a VI-a, de ce ar avea relevanta o biata turnatorie la UASCR, presupunand ca aceasta chiar s-ar fi produs?

Nu ma astept ca domnul Oprea sa poata da un raspuns cu macar o urma de logica, insa exista cateva adevaruri care trebuie restabilite. Nu de dragul unei polemici cu el, oricum inutile, ci din respect pentru munca unor oameni care de ani buni, in loc sa-si gaseasca reazem in lege, inca invata cum sa-i evite capcanele. Nu am ezitat niciodata sa arat fata urata a CNSAS, iar cativa sefi pe care i-a avut institutia mai ca mi-ar fi interzis sa mai calc in arhiva, deranjati de unele teme de cercetare pentru care am cerut acreditarea sau de devoalarea unor derapaje administrative pe care le-au comis. Trebuie sa spun insa ca acolo exista foarte multi alti oameni dedicati cercetarii, adevarului in ultima instanta. Oameni de la care eu una am invatat sa dau atentie fiecarei nuante, pentru ca, neinteleasa sau scoasa din context, ea poate deturna destine. Sunt oameni pe care cred ca, in mare parte, ii stie si Marius Oprea, la fel cum acesta stie si ceea ce “produc” ei. Ce sens are, deci, asertiunea sa ca CNSAS se ocupa mai mult de informatori decat de ofiteri? Cifrele arata clar ca din poate mult prea putinele deconspirari majoritatea sunt ofiteri (aproape 1300 au ajuns in instanta pana acum), nu colaboratori (acestia sunt doar 900), cu o explicatie simpla pentru acest raport: atunci cand un petent isi vede dosarul, cererea sa de deconspirare a ofiterilor duce la verificarea lor, in timp ce in cazul informatorilor doar la identificare. Cu alte cuvinte, un ofiter deconspirat din dosarul petentului ajunge in instanta si activitatea sa de politie politica devine astfel cunoscuta, insa un informator a carui identitate o descopera CNSAS si o dezvaluie celui turnat ramane de cele mai multe ori necunoscut publicului larg pentru ca doar petentul, care primeste numele acestuia in plic, are dreptul de a-l face public. De cele mai multe ori, din motive psihanalizabile poate, victima refuza sa-si denunte calaul, cateodata spre frustrarea investigatorilor. Marea masa a informatorilor pe care ii cunoastem sunt, deci, nu cei aratati cu degetul de victimele lor, ci cei care in virtutea unor functii sau calitati publice pe care le detin sunt verificati din oficiu sau la cerere. Eu, recunosc, ma fac vinovata de a fi folosit de multe ori in scopuri publicistice acest instrument pe care il ofera legea deconspirarii si asa am contribuit, indirect si fara sa am asta ca scop in sine, la demitizarea unor personaje foarte cunoscute.

Nu toti cei in legatura cu care se gasesc documente in arhiva ajung insa sa fie deconspirati. Legea a fost facuta “cu fereala”‘ fata de cat mai multi. Ii impiedica pe cei din CNSAS sa revina, de pilda, asupra unei decizii de necolaborare data in virtutea primei legi de functionare (din 1999) unei persoane care nu mai poate fi verificata din oficiu (adica nu mai detine in prezent o functie importanta), ci doar la cerere. Legiuitorul din 2008, de care domnul Oprea nu a fost strain, s-a facut, deci, ca nu stie ca atunci cand s-a dat primul verdict, favorabil, arhiva era irelevanta (serviciile renuntasera doar la o ciozvarta) si ca abia ulterior s-ar fi putut gasi documente concludente (articolul 32 din OUG 24/ 2008). Un alt exemplu: clericii, indiferent de rang, pot fi deconspirati in aceasta calitate doar la cererea de verificare a cultului caruia ii apartin (articolul 3 litera u), ceea ce, evident, daca nu e chiar imposibil, este foarte putin probabil.

Poate cea mai mare ciuntire a conceptului de deconspirare s-a produs insa prin impunerea a doua conditii foarte restrictive cu privire la insasi incadrarea in categoria colaboratorilor. Documentele trebuie sa arate clar ca au fost incalcate drepturile omului prin turnatoriile persoanei verificate si, cumulativ, ca prin ele au fost denuntate atitudini potrivnice regimului comunist. Aceste conditii au creat anomalii de felul adeverintei data in cazul istoricului Dan Berindei, care, desi a avut o activitate de informator prolifica -si-a turnat inclusiv fiul, pe Mihnea Berindei- nu a fost declarat “‘colaborator in sensul legii”. Un alt exemplu ar putea fi Dinu Giurescu, dar sunt inca alte cateva sute. E drept, legea permite ca aceasta adeverinta sa fie contestata in termen de 30 de zile de la publicare de orice persoana interesata, insa in practica nu stiu sa se fi intamplat vreodata. Nu cred, de pilda, ca revolta lui Dorin Tudoran sau Liviu Antonesei cu privire la cazul Giurescu va lua si aceasta forma juridica, desi altminteri pozitiile lor exprimate public sunt clare in sensul ca istoricul a fost colaborator.

Cand ajung in instanta, probatoriile facute de CNSAS, fie ca e vorba de fosti securisti, fie de colaboratori, au de trecut alte hopuri. Practica neunitara e definitia juridica a sindromului, ce poate fi tradus insa prin atitudinea schimbatoare a judecatorilor. Bunaoara, in vara lui 2012, plenul Sectiei de Contencios Administrativ si Fiscal de la Inalta Curte, uzand de un instrument care nici macar nu era prevazut in vechiul Cod de procedura civila, inca in vigoare atunci, ci doar posibil prin legile de organizare judecatoreasca, a luat o decizie prin care se restrange dreptul CNSAS de a folosi in ”acuzarea” unui ofiter documente din alte dosare decat cele din dosarul persoanei ce a cerut verificarea acestuia. Asadar, sa zicem ca X isi vede dosarul si il gaseste pe ofiterul Y in dosarul sau. Cere verificarea lui, laolalta cu a altora, dar documentele sunt irelevante poate pentru ca, de exemplu, Y era abia transferat in orasul in care locuia X si dosarul de urmarire al acestuia din urma s-a inchis la scurt timp. Desi CNSAS are documente despre Y din alte 20 de dosare, de exemplu, care-i contureaza un profil monstruos, ICCJ, prin “solutia de principiu a plenului judecatorilor sectiei” a decis pe 11 iunie 2012 ca acestea nu pot fi folosite. Jurisprudenta dinainte de 2012 a fost in sens opus, dar, in baza catorva cazuri izolate, judecatorii au considerat ca se poate vorbi de o practica neunitara si au luat aceasta decizie, in aplauzele, probabil, ale fostilor ofiteri. Formal, scopul a fost al unificarii practicii, insa cred ca mai degraba la baza sta comoditatea si ideea de a subtia volumul probatoriilor. Asta ca sa nu mergem mai departe cu presupunerile, neavand dovezi. Noul cod de procedura civila ofera un teren de desfasurare inca si mai larg pentru instante in acest sens prin posibilitatea de a sesiza Inalta Curte ”in vederea pronuntarii unei hotarari prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept” (articolul 519 din cod), cu sansa -care cu siguranta urmeaza sa fie exploatata de foarte multi- de a suspenda judecata pe durata ‘dezlegarii’.

Pentru vina de a fi contribuit, prin cererile mele, la deferirea in fata instantei a unor fosti ofiteri sau informatori am platit cu varf si indesat. Am fost injurata, calomniata, amenintata, uneori chiar si familia mea, in presa, in instanta, intre patru ochi sau la telefon. Domnul Sergiu Andon, de pilda, avocatul lui Dan Voiculescu si al altor ilustri securisti, el insusi fost informator, a spus, in fata mai multor complete, si de la Curtea de Apel, si de la Inalta Curte, ca sunt ofiter de informatii sub acoperire. Fireste, nu a adus nicio dovada in sensul asta, iar mie mi se pare chiar hilar sa incerc sa contrazic aceasta idee elucubranta. Cert este insa ca afirmatia a ramas consemnata in cateva dosare. Ar mai merita amintiti aparatorii celor cu trese sub sutana, de care am fost blestemata odata cu intreg arborele meu genealogic. Si unii asa-zisi ziaristi, ale caror icoane sau interese le-am atins si care probabil si-au notat in fisa postului denigrarea mea periodica. Din cand in cand, macar o data la cateva luni, mai arunca inspre mine cate o galeata de laturi, mai pun in opera cate un montaj fotografic. Asa am ajuns sa fiu in companii foarte diverse, de la Mircea Dinescu, Patapievici si Plesu, la Vladimir Tismaneanu si Alina Mungiu Pippidi. Asta cand nu decreteaza direct, oferind spre ilustrare niste capturi din emisiuni de televiziune cu profilul meu, ca sunt vanduta Sionului si cu asta demonstreaza repede totul.

Am inceput prin a ma revolta, am sfarsit, periculos poate, prin a ma amuza. Pentru ca ultimul atac vine dinspre Marius Oprea, ale carui carti -am aflat si eu dintr-un interviu dat de Germina Nagat- erau in bibliografia pentru concursurile de angajare la CNSAS, am crezut de cuviinta sa fac aceste precizari. Si daca domnul Oprea se pare ca a omis in articolul sau despre eroul Dinu Giurescu un detaliu biografic esential -acela ca profesorul Dinu Giurescu este conducatorul sau de doctorat- eu as vrea sa nu existe nici un dubiu in ce ma  priveste. Nu am trait niciodata din sinecuri, nu m-am lovit personal de neajunsurile perioadei comuniste -eram un copil la Revolutie-  si nu m-am aflat niciodata in proximitatea vreunui act de dizidenta propriu zisa. Am crezut ca simplul fapt ca sunt jurnalist si ma intereseaza istoria recenta imi da legitimitatea de a contribui la aceasta mica si neoficiala lustratie. Cum nu am avut nici o determinare sau constrangere biografica sau de alta natura decat cele profesionale, cred ca am facut-o fara ura si discriminare. Reciproca, dupa cum am aratat, nu a fost valabila. Demersul mi-a adus respectul si sustinerea unora, dar incomensurabile valuri de ura. Multi au incercat sa se razbune si, din nefericire, articolul domnului Oprea serveste unei astfel de cauze. Sa fie oare intamplator ca el este publicat, ca si altele cu aceeasi semnatura, intr-o revista legata ombilical de singurul personaj (din cele circa 2200) care a ajuns vreodata in instanta in dubla calitate, de ofiter si informator al Securitatii? Si sunt convinsa ca inca nu am platit tot pretul pentru indrazneala de a fi aratat ce a stat la temelia succesului si potentei de astazi a acestui maestru. Doar tine de banalitatea raului.

http://www.contributors.ro/editorial/aterizarea-fortata-a-lui-marius-oprea/#comment-168566

Cristi Puiu: un talent risipit in cronofagia "Aurorei"

Trei ore din viata mea consumate doar pentru a constata, cu rabdarea greu pusa la incercare, ca regizorul Cristi Puiu are un incontestabil talent de actor. A fost cam dezamagitor pentru mine filmul "Aurora", despre care citisem ca ar reprezenta un fel de crez artistic al regizorului. L-am vazut aseara pe HBO si am ramas, e-adevarat, cu cateva imagini ce vor deveni probabil antologice pentru cinematografia romaneasca. Nu inteleg insa de ce ideea -ca poveste ar fi impropriu spus- nu putea fi comprimata in doua ore, de exemplu. Pacat, mare pacat, ca un regizor atat de valoros a picat in aceasta capcana. Desi nu suporta si o altfel de comparatie cu Aurora, voi zice ca aceeasi senzatie de rabdare greu pusa la incercare am mai avut in urma cu cateva luni cand am vazut "Eat Pray Love", un film pe care l-am asteptat la fel de mult, pentru prestatia lui Javier Bardem. Dezamagirea fata de caracterul accentuat comercial al filmului ar fi fost redusa, probabil, daca nu as fi avut senzatia ca nu se mai termina si ca as fi putut gasi un milion de lucruri mai bune facut.

De ce nu are somn domnul Adriean Videanu?

Amenintari voalate sau directe la adresa familiei mele. Perspectiva de a fi lovita de blestemele arhieresti, care "se prind" fara ca macar episcopii in cauza sa mai trebuiasca sa le rosteasca. Avertismente de a nu mai "rascoli rahatul" (expresia apartine unei fete bisericesti de care am fost sunata) pentru a nu pati ceea ce nici macar nu-mi pot inchipui.

Cam acestea ar fi, pe scurt, consecintele unei emisiuni la care am fost invitata miercuri seara, pe TVR 1, avand ca subiect averea Bisericii, moderata de Cornel Mihalache Dincolo de reactiile viscerale starnite in randul preotilor si care nu ma surprind foarte tare (cunosc destul de bine aceasta breasla), am fost surprinsa ca, imediat dupa emisiune, la o ora inaintata, sa fiu sunata de insusi vicepresedintele PDL, fostul ministru si mai ales fostul primar general al Capitalei, domnul Adriean Videanu, cu care nu mai vorbisem vreodata anterior.

Motivul a fost o remarca "rautacioasa" pe care as fi facut-o in emisiune referitor la terenul pe care si-a construit locuinta din Ciofliceni, pe malul lacului Snagov. "Rautatea" constase in exemplificarea relatiei benefice dintre politicieni si Biserica prin concesionarea in 2005 a unui teren de 5400 de mp de catre parohia Ciofliceni familiei Videanu. Intamplator, ziceam in emisiune, in 2006, pe cand primar general al Capitalei era tot domnul Videanu, Consiliul General a aprobat PUZ-ul necesar pentru construirea Catedralei Mantuirii Neamului.

Pretul platit de Adriean Videanu pentru cei 5400 de mp din Ciofliceni a fost de 101 euro pe an, iar perioada contractului este de 99 de ani. Am retinut aceste informatii, publicate anul trecut, intrucat, tot intamplator, cunosc foarte bine valoarea terenului din zona Snagov si evolutia preturilor in ultimii ani. In acest context, fireste, ca nu aveam cum sa nu remarc ce afacere profitabila a reusit sa faca domnul Adriean Videanu, cu avizul expres al Arhiepiscopiei Bucurestiului.

Nu-mi aminteam ca domnul Videanu sa fi pus vreodata sub semnul indoielii autenticitatea contractului dintre el si paraohia Ciofliceni, care este publicat pe mai multe site-uri. Si, totusi, iata ca seara foarte tarziu, deranjat de exemplul oferit de mine la TVR, domnul Videanu m-a sunat sa-mi spuna ca el nu a incheiat nici o afacere cu Biserica. Ca el ar fi cumparat terenul, de fapt contractul de concesiune, de la o alta persoana, a carei identitate nu a vrut sa mi-o dezvaluie si care ar fi primit terenul de la Biserica. In plus, domnul Videanu a sustinut ca afacerea s-a incheiat cu mult inainte, pe la inceputul anilor 2000, cand nu era primar general, iar in 2006 in calitate de primar general nu a a avut nici o legatura cu aprobarea PUZ-ului pentru Catedrala. Ca nu a facut decat sa-l propuna ca tema pe ordinea de zi a Consiliului General. In ce priveste ultima parte a justificarii nici nu merita sa mai discutam, iar in ce priveste chestiunea existentei unei alte persoane care ar fi primit terenul in concesiune de la Biserica mi-am asumat responsabilitatea de a face cunoscut acest detaliu cu proxima ocazie, in conditiile in care in momentul in care am fost sunata de domnul Videanu nu aveam in fata actul notarial prin care s-a incheiat afacerea.

Fireste, verificarea prelabila era implicita. Si iata ca memoria nu ma inselase deloc. Documentul publicat anul trecut arata ca familia Videanu a obtinut terenul direct de la Biserica. Este fals acest document? Am vrut sa-l intreb la telefon -la o ora rezonabila- pe fostul primar general al Capitalei acest lucru insa nu mi-a facut onoarea de a-mi raspunde. Ma simt datoare, prin urmare, sa-i adresez public aceasta intrebare. Caci in conditiile in care justificarile domniei sale se bat cap in cap cu acest document nu inteleg de ce si-a irosit timpul sunandu-ma miercuri seara in loc sa doarma, de exemplu.

PS 1 Stefan Serban, cealalta parte contractanta care apare in documentul prezentat mai sus, este preotul paroh din Ciofliceni.

PS 2 Documentul (din care eu redau doar prima si ultima pagina) a fost publicat pentru prima oara pe site-ul cotidianul.ro, in luna aprilie anul trecut. Pentru modul lamentabil in care a tratat acest subiect cu adevarat foarte bun, atunci m-am gandit (nu ca o revansa!) ca jurnalistul Cornel Nistorescu ar fi meritat concediat, daca ar fi avut de unde si de catre cine. Opinia lui Videanu nu se regasea in nici unul din articolele publicate pe site, plus ca promovarea a fost foarte proasta. Din fericire, subiectul a fost preluat mai tarziu de televiziunile de stiri, care au fost acuzate de domnul ministru al Economiei pe atunci Adriean Videanu ca duc o campanie impotriva sa intrucat nu mai primesc publicitate de la stat.

PS 3 Ca urmare a iuresului starnit de emisiunea despre averea Bisericii, martea viitoare, din informatiile mele, TVR va continua subiectul. Fiti, asadar, din nou "Cu ochii-n patru".

Mai mult capatuiala decat duhovnicie

Biroul de Presa al Patriarhiei fie ca are, fie ca n-are ce face, citeste constiincios Evenimentul zilei. Ceea ce pentru EvZ e foarte bine: inteleg ca agentiile de publicitate apreciaza cotidianele cu cititori bogati si foarte bogati.

Acelasi Biroul de Presa (asa il cheama, nimeni nu-si asuma vorbele aruncate cu furca pe fluxul basilica.ro) are obiceiul sa si comenteze pe agentia de presa a Patriarhiei editoriale, articole de presa, in special din EvZ. E foarte bine, dupa cum spuneam si mai sus, ca un ziar sa aiba cititori bogati si foarte bogati, mai ales daca se dovedesc si interactivi.

Astazi, ca si in urma cu doua zile, Biroul de Presa a criticat doua articole din EvZ, un editorial scris de mine si un material al colegului Vlad Stoicescu. Punctul lor comun era semnalarea nostalgiei legionare in Biserica Ortodoxa Romana.

Ei, Patriarhia nu se dezice nici in cele doua comunicate si nici in alte luari de pozitie publice de acest fenomen, preferand sa atace la persoana, nu la obiect. Daca de la Cornel Nistorescu, Petru Romosan, trecand prin Sergiu Andon si prin multi altii m-am obisnuit sa aflu ca lucrez pentru serviciile secrete sau mai stiu eu ce fantasmagorie, astazi am aflat ceva similar si de la Biroul de Presa, care stie, din surse divine, imi inchipui, "pentru cine lucreaza si ce urmareste" subsemnata cu materialele pe care le publica.

Stilul nu e nou (nici surprinzator, din pacate), daca deschideti Romania Mare e plin de alegatii asemanatoare si conspiratii devoalate cu galeata de cei mai bine informati dintre fostii informatori (si ofiteri) ai Securitatii.

Cateodata, ca astazi - bunaoara - am impresia ca Biroul de Presa al Patriarhiei se inspira in comunicatele sale din Saptamana pe scurt a lui Alcibiade. Altfel cum sa explic "soparlele" cu, intre altele, presupusa mea angajare esuata la Ziarul Lumina? Sper ca data viitoare sa consulte mai bine dosarul de urmarire duhovniceasca al subsemnatei, la care se lucreaza de ani buni, inca de pe vremea cand Patriarhul de azi era mitropolitul Moldovei iar eu scriam si atunci despre naravurile clerului: daca initial eram de condamnat pentru ca sunt casatorita cu un crestin de alta confesiune, acum sunt vinovata de resentimente pentru ca lucrez la Evenimentul zilei si nu la Ziarul Lumina. Sunt curioasa ce mai urmeaza!

Pana atunci, am si eu o rugaminte pentru Biroul de Presa: daca il mai tine cineva minte pe preotul care lucra tot acolo si in urma cu mai bine de un deceniu, sa-i spuna ca o colega din presa care a mers la Patriarhie pentru o dispensa sa se cunune in post nu a uitat ca i s-au cerut, verde-n fata, 1000 de dolari pentru oficierea casatoriei la parohia sa din centru,, la ceas de seara, ca sa fie cat mai putin curiosi prin preajma si sa nu se intrebe nimeni cum e posibila cununia in post ori daca patriarhul (pe atunci PF Teoctist) a dat sau nu o dispensa. Ce-i drept, in schimbul onorariului generos, mirii ar fi beneficiat, ca bonus, si de cor. Dar nu trebuie sa facem nici un proces de intentie; probabil banii erau pentru lucrarea filantropica a Bisericii. Noroc insa ca aceasta colega a gasit undeva o oferta mai ieftina.

Dilema zilei. De ce ne este atat de greu sa ne acceptam trecutul?

In 2006, scriitorul Ioan Grosan semna articole de opinie in "Ziua" lui Sorin Rosca Stanescu. Dosariada, "faza mass-media", era in toi. Totul incepuse cu deconspirarea fostului redactor-sef de la "Cotidianul", Carol Sebastian, chiar in "Cotidianul". Pentru ca era vazuta ca un bastion al fostilor turnatori, "Ziua" a vrut s-o ia inaintea altora si sa arate chiar ea cine ii sunt turnatorii. De aceea le-a cerut tuturor celor care semnau acolo sa zica daca au avut legaturi cu Securitatea. Ioan Grosan a scris un text care a starnit confuzie, fara insa a spune ca nu a colaborat. Imediat dupa i-am luat un interviu prin care am vrut sa clarific ceea ce a vrut sa spuna. A recunoscut partial ca a colaborat, dupa cum se poate vedea in articolul de mai jos:

Ioan Grosan, rendez-vous cu Secu

03 Aug 2006 Mirela Corlatan

Scriitorul si publicistul Ioan Grosan, colaborator la ziarul "Ziua", a povestit in articolul sau de ieri intilnirea sa cu Securitatea.

Potrivit scriitorului, Securitatea a incercat sa-l racoleze de doua ori. Prima data, in 1978, pe cind era "proaspat profesor repartizat in Bucuresti". "M-am trezit la scoala cu un maior care s-a aratat foarte interesat de ce se vorbeste pe la Casa Scriitorilor, pe care incepusem sa o frecventez". Incercarea s-a soldat cu un refuz, sustine Grosan. Cea de-a doua intilnire a avut loc in 1988, cind scriitorul ajunsese referent la UAP.

Nicolae Breban si Dumitru Tepeneag ii trimisesera de la Paris, printr-un intermediar, un chestionar pe care trebuia sa-l aplice unor scriitori pentru o revista frantuzeasca. "Pina la urma, cum-necum, chestia a rasuflat. M-am trezit la UAP cu ditamai colonelul Goran, seful Securitatii Bucuresti, interesat nu atit de continutul scrisorii de la Paris, cit de doamna care le transmisese. In afara unei descrieri sumare (si false), altceva n-a putut scoate de la mine, in privinta doamnei. M-a pus sa dau o declaratie despre cum au ajuns intrebarile la mine, despre ce e vorba in ele", povesteste Grosan.

Revolutia salvatoare

O ultima intilnire cu Securitatea, nepovestita insa in articol, ar fi avut loc cu citeva saptamini inainte de Revolutie, dupa ce se intorsese dintr-o vizita la Paris. "Jerome Bany, reporter la Anthene Deux, imi trimisese invitatie, dupa ce l-am ajutat sa filmeze Casa Poporului si Circul Foamei de la Unirea. Amenintasem ca, daca nu ma lasa sa plec, vorbesc cu Hurezeanu, de la Europa Libera. Mi-au dat drumul crezind ca nu ma mai intorc", isi aminteste Grosan. La Paris s-a intilnit cu scriitorii romani din emigratie, iar la intoarcere a fost cautat din nou de un ofiter. "Tovarasa capitan care m-a cautat stia insa cu cine ma intilnisem la Paris, ceea ce demonstra ca existau informatori ai Securitatii si in diaspora", spune Grosan.

O nota informativa publicata

Singura declaratie pe care acesta sustine ca a dat-o Securitatii, semnata cu numele real si fara a fi precedata de un angajament, este cea din 1988, care viza persoana care-i transmisese de la Paris intrebarile lui Breban si ale lui Tepeneag. Documentul a fost gasit de istoricul Mihai Pelin in arhivele SRI si publicat in "Cartea Alba a Securitatii", aparuta in 1996. Intr-o a doua editie a cartii ar fi trebuit sa apara si explicatia lui Grosan legata de episod. "Grosan nu avea de ce sa se scuze, caci declaratia nu era o turnatorie. Oricum insa, editia a doua nu a mai aparut din cauza atmosferei pe care au creat-o in jurul cartii oameni care au stat la CNSAS pe lefuri teribile si care nu au fost in stare sa faca ei insisi o treaba similara", spune Pelin. Dupa cum sustine Grosan, documente din dosarul sau de urmarire au fost gasite dupa Revolutie in groapa de la Berevoiesti si publicate ulterior in "Romania libera".

Acum, cand o nota de constatare a colaborarii sale a fost trimisa de CNSAS la Curtea de Apel, Ioan Grosan prezinta in "Adevarul" o alta varianta. Probabil a uitat-o pe cea din 2006, pus in fata documentelor din instanta. Asta ma face sa-mi pun intrebarea daca macarprin cele declarate colegilor de la Adevarul prezinta intreaga sa istorie cu Securitatea. Ma intreb cum au putut aparea in dosar turnatoriile fata de profesorul sau de Fiolosofie daca ele nu au fost date? Si, mai mult, daca nici macar nu exista un profesor de Filosofie cu initiala M.? In plus, daca si-a vazut dosarul la CNSAS, cum a fost posibil ca domnului Grosan sa-i scape tocmai acest document, cel decisiv pentru CNSAS atunci cand a dat verdictul de colaborare?

Comportamentul lui Ioan Grosan nu are nimic surprinzator in el. Se incadreaza perfect in tipare. Cei mai multi informatori-victime ale Securitatii refuza sa-si recunoasca macar fata de ei insisi slabiciunea. Din cauza rusinii. Sau de teama de a nu pierde ce au acum.

Despre Marino, cu propriile-i cuvinte

A spune astăzi, după ce au fost publicate deopotriva memoriile și dosarul sau de Securitate, că Marino este un intelectual controversat e un truism. Care m-a frământat însă multă vreme în perioada în care am scris despre el. De curând, am recitit Viata unui om singur avand alaturi o scrisoare pe care i-a trimis-o in 1980 lui Constantin Noica. Scrisoarea mi-a risipit multe dileme. Am amintit această scrisoare in editorialul de astazi din Evenimentul zilei, dar cred ca merita citita integral. De aceea v-o prezint in fotocopie pe acest blog.

Dilema zilei. Si-a schimbat IPS Nicolae si parul, si naravul? Bonus: un autodenunt

Un preot din Caras-Severin, mai precis din Bocsa Montana, a fost caterisit pentru ca a participat in luna mai la o slujba catolica, potrivit unei stiri din RL. Preotul Daniel Crecan ar fi dat si sfintele taine unor neortodocsi, motive pentru care Consistoriul Episcopiei Caransebesului l-a caterisit. El nu a mai putut sluji in parohia sa, desi credinciosii se impotrivesc vehement inlocuirii sale cu alt preot.
Contestatia pe care a facut-o la Timisoara, la Mitropolie nu a primit inca un raspuns si ma intreb de ce atata timp cat IPS Nicolae are deja o buna "expertiza" in astfel de probleme, el insusi fiind in urma cu doi ani si ceva pus in aceeasi situatie. La presiunea Sinodului, a admis ca a facut o greseala si ma intreb ce va decide in cazul lui Crecan. Si-a invatat lectia si va contrasemna decizia Consistoriului de la Caransebes sau va trece cu vederea acest gest, in spiritul ecumenist cu care tot este etichetat?

PS Habar nu am am avut ca un preot poate fi caterisit pentru ca impartaseste un neortodox, motiv pentru care baiatul meu, desi este botezat catolic, a primit de multe ori Sfanta Impartasanie in biserici ortodoxe, de prin Bucuresti sau Bucovina. Unii dintre preoti erau in cunostinta de cauza. Este acesta un pacat? Daca da al cui? Al meu, al preotului, al amandurora?

"Paunescu interzis"

Moartea poetului Adrian Paunescu nu m-a socat, asa cum a declarat inept Emil Boc ca ar fi patit el. M-a luat insa putin prin surprindere, desi multi ziaristi i-au facut deja ferparul de doua zile. Parca nu-mi vine a crede ca muntele de energie pe care l-am cunoscut eu in urma cu trei ani a disparut pur si simplu.

I-am luat atunci un interviu pe marginea unei scrisori trimisa lui Nicolae Ceausescu in 1982. M-a invitat acasa la el, iar cele aproximativ trei ore petrecute impreuna au fost ca o lupta pe viata si pe moarte. El mereu pregatit sa-si justifice linguselile care mergeau pana la declaratii de dragoste adresate lui Nicolae Ceausescu, eu inversunata sa obtin alte raspunsuri, sa ajung la substanta, la consecinte.

Au fost momente in care priviri si vorbe vitriolate mi-au fost aruncate cu scopul de a-mi inghiti intrebarile si de a realiza ca stau fata in fata cu istoria insasi.

Nu m-a convins decat ca este un nefericit, caci inainte de 1989 s-a chinuit sa demonstreze ca nu este anti-comunist, subsumandu-si acestui scop talentul, convertit in osanalele la adresa dicatorului, iar dupa ca nu este comunist.

Dumnezeu sa-l ierte!

PS Cinic vorbind, pentru jurnalisti nici ca se putea un moment mai potrivit sa moara Adrian Paunescu. Televiziunile au timp sa "toace" trei zile, adica tot weekendul, pe nerasuflate, cenacluri, poezii si declaratii politice ale raposatului.