Vladimir Ghika, printul spanzurat de 83 de ori

Din breviarul metodelor de tortura ale Securitatii

Fericitul Vladimir Ghika, supranumit "vagabondul apostolic"

Vladimir Ghika, prinț născut ortodox și convertit la catolicism în 1902 ”pentru a deveni un ortodox mai bun”, după propria exprimare, și-a desfășurat cea mai mare parte a activității sale misionare în Franța. Inițial a practicat ”apostolatul laic”, din dorința de a nu trece peste cuvântul mamei sale ortodoxe, care nu era de acord ca el să devină preot catolic. După moartea acesteia, Vladimir Ghika a fost hirotonit în 1923 la Paris. Venit în 1939 în România pentru o vizită, a fost surprins de începutul războiului, care l-a determinat să rămână aici ca misionar. În 1948, când perspectivele României erau sumbre, iar prigoana împotriva Bisericii Romano-Catolice începuse deja, a refuzat să plece din nou și definitiv în străinătate. Ar fi putut să o facă împreună cu fratele său Dimitrie, cu trenul regal, căci cumnata sa, Elisabeta, era doamnă de onoare a reginei-mamă Elena, însă și-a asumat decizia de a rămâne, în pofida consecințelor nefaste predictibile. Locuința a fost naționalizată și a fost lăsat să locuiască la fostul spital ”Sfântul Vincențiu de Paul”, construit de catolici, dar rechiziționat de comuniști, prin mila doctorului C.I.Parhon.

Tortura personalizată

Arestarea din 1952 a fost un moment la care se aștepta și poate tocmai de aceea, în cele 21 de interogatorii la care a fost supus, s-a dovedit a fi pregătit pentru presiunile anchetatorilor. A fost cel mai neînduplecat dintre cei arestați în lotul Menges, refuzând să dea detalii incriminatoare anchetatorilor. Ca urmare, vreme de un an a fost supus regulat torturilor, în arestul de la Uranus. Despre asta a dat mărturie imediat după eliberare preotul Menges, care a stat în aceeași celulă cu Ghika în primele luni de închisoare, la Jilava. Monseniorul i-a povestit cum a fost bătut până când a crezut că o să-și piardă vederea și auzul. ”Anchetatorii și-au dat seama că se temea de spânzurătoare și, începând din acel moment, a fost supus spânzurării electrice, de fiecare dată când nu voia să semneze ceva. Aceasta s-a repetat de 83 de ori. Metodele Securității erau să-ți aplice torturile la care erai cel mai sensibil. Cine se temea de câini era pus în prezența unui câine lup feroce, cel căruia îi era frică de șobolani era încuiat într-o celulă întunecoasă cu șobolani. Mie, șeful anchetatorilor mi-a spus a doua noapte după arestare: Avem noi și pentru tine, catâr încăpățânat, un leac potrivit. Și nu m-a lăsat să dorm 35 de zile”, a mărturisit Hieronymus Menges. Spânzurătoarea electrică, metoda de tortură aplicată lui Ghika, consta în prinderea gâtului cu două jumătăți de inel, cu ajutorul cărora era apoi ridicat în aer și scurtcircuitat. ”Tortura devenise atât de insuportabilă pentru el încât era hotărât să primească moartea din mâna lui Dumnezeu și prin spânzurătoare. Atunci l-au amenințat că îl vor spânzura pe bulevard în București, în pielea goală, așa cum au fost spânzurați înalți prelați bulgari pe străzile Sofiei, în octombrie 1952. Cât despre el a luat amenințarea drept hotărâre și a cerut un preot pentru a se spovedi și a prima Sfânta Împărtășanie pentru ultima oară”, a mai povestit Menges. Un alt coleg de celulă a lui Ghika, fostul senator țărănist Matei Boilă, sfințit preot greco-catolic în clandestinitate în perioada comunistă, a relatat și el ceea ce știa din detenție de la Vladimir Ghika, pe care l-a întâlnit tot la Jilava. „Monseniorul Ghika făcea haz de lipsa totală de simț pedagogic și de înțelegere a organelor de securitate care, pentru a mărturisi ceea ce nu era de mărturisit, deoarece nu era adevărat, au folosit următorul mijloc de presiune morală: au înscenat un proces în care monseniorul a fost condamnat la moarte, după care, cu tot ceremonialul respectiv, a fost scos din celulă și dus la locul de execuție. Aici se organiza o scenetă, care se termina cu legarea la ochi și cu comanda de îmăpușcare, urmată de detunăturile de armă, provocate de gloanțe oarbe. ”Îți dai seama, spunea, cât de ridicoli și de obtuzi erau acei oameni care mă amenințau tocmai cu ceea ce constituia cea mai fierbinte dorință a mea”.

Spovedania publică și sfârșitul ecumenic

Nu torturile de la Uranus au dus însă la sfârșitul rapid al lui Ghika, ci frigul cumplit îndurat în geroasa iarnă 1953-1954 la Jilava. Scos afară în ger, îmbrăcat în cămașă și izmene, bătut cu bestialitate de față cu ceilalți deținuți pentru că vârsta înaintată nu-i permitea să se miște repede, monseniorul Ghika s-a îmbolnăvit grav, iar după câteva luni, pe 16 mai 1954, a murit în infirmeria închisorii. I s-a refuzat ultima spovedanie, însă el a făcut o mărturisire publică, consemnată de fiul său spiritual, Horia Cosmovici, și el fost deținut politic. ”Mor cu conștiința împăcată că am făcut tot ce am putut, deși nu întotdeauna tot ce a trebuit pentru adevărata Biserică a lui Cristos, într-o perioadă tristă pentru țara mea și pentru întreaga lume civilizată”. În ultimele momente, se spune că i-au fost alături un preot ortodox, un evreu și un musulman tătar. A fost îngropat în cimitirul închisorii, având în loc de cruce un țăruș cu numărul 807. În 1968, câteva rude au reușit să obțină deshunmarea și transferarea rămășițelor pământești în cavoul familiei Ghika din cimitirul Bellu ortodox. Ca o umilință supremă și ultimă a Securității, recursul împotriva condamnării la închisoare, pe care el a refuzat să-l semneze, a fost soluționat o lună după moartea sa: condamnarea la închisoare pentru complicitate la crimă de înaltă trădare a fost preschimbată în cazul său și al lui Francisc Augustin într-o condamnare pentru omisiune de denunț. Pedeapsa lui Ghika a fost redusă postmortem la doi ani. Moartea martirică, înainte de a-și ispăși condamnarea, ar fi putut fi în sine un argument suficient pentru beatificare, însă în cazul său sfârșitul în detenție a concurat cu minunile săvârșite. 

Textul a fost publicat ieri in Revista 22 si pe Hotnews