DileMEdiatice. Lui Andrei Pleșu

De curând, am publicat în Evenimentul zilei un interviu cu Andrei Pleşu. Descoperisem mai multe documente din care rezulta că, în 1983, pe când era în Germania, i s-a propus să fie şef al secţiei române a Radio Europa Liberă. Înainte de aceasta, spun documentele, americanii îi ceruseră părerea criticului literar Ion Negoiţescu, care se afla în Germania, unde solicitase azil politic. Acestea au fost premisele interviului solicitat lui Andrei Pleşu. În cadrul discuţiei care a căpătat aspecte epopeice, după aprecierea ulterioară a intervievatului, am abordat, cum probabil ar fi făcut orice alt jurnalist, şi alte subiecte conexe. Andrei Pleşu a avut amabilitatea să răspundă pe larg întrebărilor mele inclusiv celor despre -nu se putea altfel- Traian Băsescu. Nu se putea altfel, afară poate de cazul în care aş fi fost brusc lovită de miopie jurnalistică: Andrei Pleşu a fost în apropierea tuturor preşedinţilor României postdecembriste. Și, dacă tot îl prinzi în toane bune, este păcat să nu asculţi savuroasele sale istorii, dintre care multe nu vor putea fi citite decât în memoriile pe care promite că le va scrie. Ca una care am aflat câteva off-the-record, pot să garantez că aşteptarea va merita cu asupra de măsură. Cele pentru care am primit acceptul să le public, le-aţi putut citi în interviul cu pricina, căci oare un pescar care speră să prindă un crap şi vede agăţat în undiţă un somn îşi abandonează captura căutând ceea ce se pornise să găsească la început?
Cele spuse despre Traian Băsescu nu au reprezentat doar 1% din totalul articolului, ci suficient cât să justifice un titlu de primă pagină. Cu care da, mărturisesc, EvZ a vrut să atragă cititorii, așa cum ar fi vrut dorit orice ziar, din România sau de oriunde. Nu să-i mintă, aşa cum acuză acum Andrei Pleşu. Un titlu de ziar nu trebuie să răspundă aceloraşi rigori ca titlul unei lucrări academice: el trebuie nu doar să sintetizeze, ci şi să atragă cititorul pentru că, altfel, un reportaj, un interviu sau un comentariu bun poate muri în anonimatul efemerid al unui cotidian. Da, nota benignă a lui Băsescu către Securitate nu incrimina pe nimeni. Important nu era însă atât conţinutul, cât certificarea existenţei ei. Mărturia lui Andrei Pleşu, ca unul care –ca membru în CNSAS- a avut acces nemijlocit la documentele fostei Securităţi de pe care SRI și SIE au catadicsit să-şi ridice unghiile ascuţite şi lungi, trebuia evidenţiată corespunzător. Datorită acestui titlu, trebuie spus fără ipocrizie, articolul a fost, într-adevăr, foarte citit în varianta on line şi a avut un ecou pe măsură în restul presei. Non multa sed multum, mi s-ar putea replica, dar înclin să cred că majoritatea celor care au citit articolul nu s-au considerat victimele unei "caricaturizări a adevărului" (apud Andrei Pleşu), ci au avut plăcerea să găsească şi alte informaţii interesante decât cele vândute în titlu, bunăoară despre relaţia acestuia cu autorităţile comuniste.
Supărarea lui Andrei Pleşu este însă anterioară publicării interviului. Cu două săptămâni înainte, acesta a fost anunţat la sfârşitul unui articol intitulat „Andrei Pleşu, «agăţat» în dosarul homosexualului Negoiţescu". Articolul era al treilea dintr-o serie care avea ca punct de pornire drama criticului literar Ion Negoiţescu, hăituit de Securitate pentru apartenența la o minoritate sexuală. Andrei Pleşu se afla printre cei portretizaţi de Securitate în dosarul creat de spionajul extern scriitorului exilat. Nu pentru că ar fi fost şi el homosexual, ci pentru că lui Negoiţescu i s-au cerut referinţe pentru o posibilă numire a lui Pleşu la conducerea Europei Libere, așa cum arătam și mai sus. Pentru că pe forumul evz.ro unele minţi rătăcite au "descifrat" în titlu o similitudine între cei doi, Andrei Pleşu m-a acuzat pe mine. Formularea avea poate o doză de ambiguitate, dar a spune că a fost premeditată este deja un proces de intenție, care cred că e un păcat cel puțin la fel de mare ca cel de a promova un articol printr-un titlu atractiv.
Orice articol implică principii de marketing, inclusiv articolele semnate de Andrei Pleşu, dar "să vinzi castraveţii drept pastramă" este, îmi place să cred, o tehnică nespecifică EvZ, ci altui tip de ziare. La fel cum îmi place să cred că Andrei Pleşu a omis neintenţionat caracterul privat al discuţiei despre marketing şi bolile presei româneşti. Eu rămân cu mulţumirea profesională pentru interviul cu pricina, deşi, contrar celor crezute de intervievat, nu-l consider o lovitură.

Comentariu publicat in EvZ