dileMEdiatice.

Cristi Puiu: un talent risipit in cronofagia "Aurorei"

2011-05-02T17:42:00.004+03:00

Trei ore din viata mea consumate doar pentru a constata, cu rabdarea greu pusa la incercare, ca regizorul Cristi Puiu are un incontestabil talent de actor. A fost cam dezamagitor pentru mine filmul "Aurora", despre care citisem ca ar reprezenta un fel de crez artistic al regizorului. L-am vazut aseara pe HBO si am ramas, e-adevarat, cu cateva imagini ce vor deveni probabil antologice pentru cinematografia romaneasca. Nu inteleg insa de ce ideea -ca poveste ar fi impropriu spus- nu putea fi comprimata in doua ore, de exemplu. Pacat, mare pacat, ca un regizor atat de valoros a picat in aceasta capcana. Desi nu suporta si o altfel de comparatie cu Aurora, voi zice ca aceeasi senzatie de rabdare greu pusa la incercare am mai avut in urma cu cateva luni cand am vazut "Eat Pray Love", un film pe care l-am asteptat la fel de mult, pentru prestatia lui Javier Bardem. Dezamagirea fata de caracterul accentuat comercial al filmului ar fi fost redusa, probabil, daca nu as fi avut senzatia ca nu se mai termina si ca as fi putut gasi un milion de lucruri mai bune facut.

De ce nu are somn domnul Adriean Videanu?

2011-04-01T18:35:00.007+03:00

Amenintari voalate sau directe la adresa familiei mele. Perspectiva de a fi lovita de blestemele arhieresti, care "se prind" fara ca macar episcopii in cauza sa mai trebuiasca sa le rosteasca. Avertismente de a nu mai "rascoli rahatul" (expresia apartine unei fete bisericesti de care am fost sunata) pentru a nu pati ceea ce nici macar nu-mi pot inchipui.

Cam acestea ar fi, pe scurt, consecintele unei emisiuni la care am fost invitata miercuri seara, pe TVR 1, avand ca subiect averea Bisericii, moderata de Cornel Mihalache Dincolo de reactiile viscerale starnite in randul preotilor si care nu ma surprind foarte tare (cunosc destul de bine aceasta breasla), am fost surprinsa ca, imediat dupa emisiune, la o ora inaintata, sa fiu sunata de insusi vicepresedintele PDL, fostul ministru si mai ales fostul primar general al Capitalei, domnul Adriean Videanu, cu care nu mai vorbisem vreodata anterior.

Motivul a fost o remarca "rautacioasa" pe care as fi facut-o in emisiune referitor la terenul pe care si-a construit locuinta din Ciofliceni, pe malul lacului Snagov. "Rautatea" constase in exemplificarea relatiei benefice dintre politicieni si Biserica prin concesionarea in 2005 a unui teren de 5400 de mp de catre parohia Ciofliceni familiei Videanu. Intamplator, ziceam in emisiune, in 2006, pe cand primar general al Capitalei era tot domnul Videanu, Consiliul General a aprobat PUZ-ul necesar pentru construirea Catedralei Mantuirii Neamului.

Pretul platit de Adriean Videanu pentru cei 5400 de mp din Ciofliceni a fost de 101 euro pe an, iar perioada contractului este de 99 de ani. Am retinut aceste informatii, publicate anul trecut, intrucat, tot intamplator, cunosc foarte bine valoarea terenului din zona Snagov si evolutia preturilor in ultimii ani. In acest context, fireste, ca nu aveam cum sa nu remarc ce afacere profitabila a reusit sa faca domnul Adriean Videanu, cu avizul expres al Arhiepiscopiei Bucurestiului.

Nu-mi aminteam ca domnul Videanu sa fi pus vreodata sub semnul indoielii autenticitatea contractului dintre el si paraohia Ciofliceni, care este publicat pe mai multe site-uri. Si, totusi, iata ca seara foarte tarziu, deranjat de exemplul oferit de mine la TVR, domnul Videanu m-a sunat sa-mi spuna ca el nu a incheiat nici o afacere cu Biserica. Ca el ar fi cumparat terenul, de fapt contractul de concesiune, de la o alta persoana, a carei identitate nu a vrut sa mi-o dezvaluie si care ar fi primit terenul de la Biserica. In plus, domnul Videanu a sustinut ca afacerea s-a incheiat cu mult inainte, pe la inceputul anilor 2000, cand nu era primar general, iar in 2006 in calitate de primar general nu a a avut nici o legatura cu aprobarea PUZ-ului pentru Catedrala. Ca nu a facut decat sa-l propuna ca tema pe ordinea de zi a Consiliului General. In ce priveste ultima parte a justificarii nici nu merita sa mai discutam, iar in ce priveste chestiunea existentei unei alte persoane care ar fi primit terenul in concesiune de la Biserica mi-am asumat responsabilitatea de a face cunoscut acest detaliu cu proxima ocazie, in conditiile in care in momentul in care am fost sunata de domnul Videanu nu aveam in fata actul notarial prin care s-a incheiat afacerea.

Fireste, verificarea prelabila era implicita. Si iata ca memoria nu ma inselase deloc. Documentul publicat anul trecut arata ca familia Videanu a obtinut terenul direct de la Biserica. Este fals acest document? Am vrut sa-l intreb la telefon -la o ora rezonabila- pe fostul primar general al Capitalei acest lucru insa nu mi-a facut onoarea de a-mi raspunde. Ma simt datoare, prin urmare, sa-i adresez public aceasta intrebare. Caci in conditiile in care justificarile domniei sale se bat cap in cap cu acest document nu inteleg de ce si-a irosit timpul sunandu-ma miercuri seara in loc sa doarma, de exemplu.

PS 1 Stefan Serban, cealalta parte contractanta care apare in documentul prezentat mai sus, este preotul paroh din Ciofliceni.

PS 2 Documentul (din care eu redau doar prima si ultima pagina) a fost publicat pentru prima oara pe site-ul cotidianul.ro, in luna aprilie anul trecut. Pentru modul lamentabil in care a tratat acest subiect cu adevarat foarte bun, atunci m-am gandit (nu ca o revansa!) ca jurnalistul Cornel Nistorescu ar fi meritat concediat, daca ar fi avut de unde si de catre cine. Opinia lui Videanu nu se regasea in nici unul din articolele publicate pe site, plus ca promovarea a fost foarte proasta. Din fericire, subiectul a fost preluat mai tarziu de televiziunile de stiri, care au fost acuzate de domnul ministru al Economiei pe atunci Adriean Videanu ca duc o campanie impotriva sa intrucat nu mai primesc publicitate de la stat.

PS 3 Ca urmare a iuresului starnit de emisiunea despre averea Bisericii, martea viitoare, din informatiile mele, TVR va continua subiectul. Fiti, asadar, din nou "Cu ochii-n patru".

Mai mult capatuiala decat duhovnicie

2011-02-23T22:50:00.012+02:00

Biroul de Presa al Patriarhiei fie ca are, fie ca n-are ce face, citeste constiincios Evenimentul zilei. Ceea ce pentru EvZ e foarte bine: inteleg ca agentiile de publicitate apreciaza cotidianele cu cititori bogati si foarte bogati.

Acelasi Biroul de Presa (asa il cheama, nimeni nu-si asuma vorbele aruncate cu furca pe fluxul basilica.ro) are obiceiul sa si comenteze pe agentia de presa a Patriarhiei editoriale, articole de presa, in special din EvZ. E foarte bine, dupa cum spuneam si mai sus, ca un ziar sa aiba cititori bogati si foarte bogati, mai ales daca se dovedesc si interactivi.

Astazi, ca si in urma cu doua zile, Biroul de Presa a criticat doua articole din EvZ, un editorial scris de mine si un material al colegului Vlad Stoicescu. Punctul lor comun era semnalarea nostalgiei legionare in Biserica Ortodoxa Romana.

Ei, Patriarhia nu se dezice nici in cele doua comunicate si nici in alte luari de pozitie publice de acest fenomen, preferand sa atace la persoana, nu la obiect. Daca de la Cornel Nistorescu, Petru Romosan, trecand prin Sergiu Andon si prin multi altii m-am obisnuit sa aflu ca lucrez pentru serviciile secrete sau mai stiu eu ce fantasmagorie, astazi am aflat ceva similar si de la Biroul de Presa, care stie, din surse divine, imi inchipui, "pentru cine lucreaza si ce urmareste" subsemnata cu materialele pe care le publica.

Stilul nu e nou (nici surprinzator, din pacate), daca deschideti Romania Mare e plin de alegatii asemanatoare si conspiratii devoalate cu galeata de cei mai bine informati dintre fostii informatori (si ofiteri) ai Securitatii.

Cateodata, ca astazi - bunaoara - am impresia ca Biroul de Presa al Patriarhiei se inspira in comunicatele sale din Saptamana pe scurt a lui Alcibiade. Altfel cum sa explic "soparlele" cu, intre altele, presupusa mea angajare esuata la Ziarul Lumina? Sper ca data viitoare sa consulte mai bine dosarul de urmarire duhovniceasca al subsemnatei, la care se lucreaza de ani buni, inca de pe vremea cand Patriarhul de azi era mitropolitul Moldovei iar eu scriam si atunci despre naravurile clerului: daca initial eram de condamnat pentru ca sunt casatorita cu un crestin de alta confesiune, acum sunt vinovata de resentimente pentru ca lucrez la Evenimentul zilei si nu la Ziarul Lumina. Sunt curioasa ce mai urmeaza!

Pana atunci, am si eu o rugaminte pentru Biroul de Presa: daca il mai tine cineva minte pe preotul care lucra tot acolo si in urma cu mai bine de un deceniu, sa-i spuna ca o colega din presa care a mers la Patriarhie pentru o dispensa sa se cunune in post nu a uitat ca i s-au cerut, verde-n fata, 1000 de dolari pentru oficierea casatoriei la parohia sa din centru,, la ceas de seara, ca sa fie cat mai putin curiosi prin preajma si sa nu se intrebe nimeni cum e posibila cununia in post ori daca patriarhul (pe atunci PF Teoctist) a dat sau nu o dispensa. Ce-i drept, in schimbul onorariului generos, mirii ar fi beneficiat, ca bonus, si de cor. Dar nu trebuie sa facem nici un proces de intentie; probabil banii erau pentru lucrarea filantropica a Bisericii. Noroc insa ca aceasta colega a gasit undeva o oferta mai ieftina.

Dilema zilei. De ce ne este atat de greu sa ne acceptam trecutul?

2011-01-26T16:10:00.004+02:00

In 2006, scriitorul Ioan Grosan semna articole de opinie in "Ziua" lui Sorin Rosca Stanescu. Dosariada, "faza mass-media", era in toi. Totul incepuse cu deconspirarea fostului redactor-sef de la "Cotidianul", Carol Sebastian, chiar in "Cotidianul". Pentru ca era vazuta ca un bastion al fostilor turnatori, "Ziua" a vrut s-o ia inaintea altora si sa arate chiar ea cine ii sunt turnatorii. De aceea le-a cerut tuturor celor care semnau acolo sa zica daca au avut legaturi cu Securitatea. Ioan Grosan a scris un text care a starnit confuzie, fara insa a spune ca nu a colaborat. Imediat dupa i-am luat un interviu prin care am vrut sa clarific ceea ce a vrut sa spuna. A recunoscut partial ca a colaborat, dupa cum se poate vedea in articolul de mai jos:

Ioan Grosan, rendez-vous cu Secu

03 Aug 2006 Mirela Corlatan

Scriitorul si publicistul Ioan Grosan, colaborator la ziarul "Ziua", a povestit in articolul sau de ieri intilnirea sa cu Securitatea.

Potrivit scriitorului, Securitatea a incercat sa-l racoleze de doua ori. Prima data, in 1978, pe cind era "proaspat profesor repartizat in Bucuresti". "M-am trezit la scoala cu un maior care s-a aratat foarte interesat de ce se vorbeste pe la Casa Scriitorilor, pe care incepusem sa o frecventez". Incercarea s-a soldat cu un refuz, sustine Grosan. Cea de-a doua intilnire a avut loc in 1988, cind scriitorul ajunsese referent la UAP.

Nicolae Breban si Dumitru Tepeneag ii trimisesera de la Paris, printr-un intermediar, un chestionar pe care trebuia sa-l aplice unor scriitori pentru o revista frantuzeasca. "Pina la urma, cum-necum, chestia a rasuflat. M-am trezit la UAP cu ditamai colonelul Goran, seful Securitatii Bucuresti, interesat nu atit de continutul scrisorii de la Paris, cit de doamna care le transmisese. In afara unei descrieri sumare (si false), altceva n-a putut scoate de la mine, in privinta doamnei. M-a pus sa dau o declaratie despre cum au ajuns intrebarile la mine, despre ce e vorba in ele", povesteste Grosan.

Revolutia salvatoare

O ultima intilnire cu Securitatea, nepovestita insa in articol, ar fi avut loc cu citeva saptamini inainte de Revolutie, dupa ce se intorsese dintr-o vizita la Paris. "Jerome Bany, reporter la Anthene Deux, imi trimisese invitatie, dupa ce l-am ajutat sa filmeze Casa Poporului si Circul Foamei de la Unirea. Amenintasem ca, daca nu ma lasa sa plec, vorbesc cu Hurezeanu, de la Europa Libera. Mi-au dat drumul crezind ca nu ma mai intorc", isi aminteste Grosan. La Paris s-a intilnit cu scriitorii romani din emigratie, iar la intoarcere a fost cautat din nou de un ofiter. "Tovarasa capitan care m-a cautat stia insa cu cine ma intilnisem la Paris, ceea ce demonstra ca existau informatori ai Securitatii si in diaspora", spune Grosan.

O nota informativa publicata

Singura declaratie pe care acesta sustine ca a dat-o Securitatii, semnata cu numele real si fara a fi precedata de un angajament, este cea din 1988, care viza persoana care-i transmisese de la Paris intrebarile lui Breban si ale lui Tepeneag. Documentul a fost gasit de istoricul Mihai Pelin in arhivele SRI si publicat in "Cartea Alba a Securitatii", aparuta in 1996. Intr-o a doua editie a cartii ar fi trebuit sa apara si explicatia lui Grosan legata de episod. "Grosan nu avea de ce sa se scuze, caci declaratia nu era o turnatorie. Oricum insa, editia a doua nu a mai aparut din cauza atmosferei pe care au creat-o in jurul cartii oameni care au stat la CNSAS pe lefuri teribile si care nu au fost in stare sa faca ei insisi o treaba similara", spune Pelin. Dupa cum sustine Grosan, documente din dosarul sau de urmarire au fost gasite dupa Revolutie in groapa de la Berevoiesti si publicate ulterior in "Romania libera".

Acum, cand o nota de constatare a colaborarii sale a fost trimisa de CNSAS la Curtea de Apel, Ioan Grosan prezinta in "Adevarul" o alta varianta. Probabil a uitat-o pe cea din 2006, pus in fata documentelor din instanta. Asta ma face sa-mi pun intrebarea daca macarprin cele declarate colegilor de la Adevarul prezinta intreaga sa istorie cu Securitatea. Ma intreb cum au putut aparea in dosar turnatoriile fata de profesorul sau de Fiolosofie daca ele nu au fost date? Si, mai mult, daca nici macar nu exista un profesor de Filosofie cu initiala M.? In plus, daca si-a vazut dosarul la CNSAS, cum a fost posibil ca domnului Grosan sa-i scape tocmai acest document, cel decisiv pentru CNSAS atunci cand a dat verdictul de colaborare?

Comportamentul lui Ioan Grosan nu are nimic surprinzator in el. Se incadreaza perfect in tipare. Cei mai multi informatori-victime ale Securitatii refuza sa-si recunoasca macar fata de ei insisi slabiciunea. Din cauza rusinii. Sau de teama de a nu pierde ce au acum.

Despre Marino, cu propriile-i cuvinte

2010-12-28T19:08:00.010+02:00

A spune astăzi, după ce au fost publicate deopotriva memoriile și dosarul sau de Securitate, că Marino este un intelectual controversat e un truism. Care m-a frământat însă multă vreme în perioada în care am scris despre el. De curând, am recitit Viata unui om singur avand alaturi o scrisoare pe care i-a trimis-o in 1980 lui Constantin Noica. Scrisoarea mi-a risipit multe dileme. Am amintit această scrisoare in editorialul de astazi din Evenimentul zilei, dar cred ca merita citita integral. De aceea v-o prezint in fotocopie pe acest blog.

Dilema zilei. Si-a schimbat IPS Nicolae si parul, si naravul? Bonus: un autodenunt

2010-11-08T16:34:00.006+02:00

Un preot din Caras-Severin, mai precis din Bocsa Montana, a fost caterisit pentru ca a participat in luna mai la o slujba catolica, potrivit unei stiri din RL. Preotul Daniel Crecan ar fi dat si sfintele taine unor neortodocsi, motive pentru care Consistoriul Episcopiei Caransebesului l-a caterisit. El nu a mai putut sluji in parohia sa, desi credinciosii se impotrivesc vehement inlocuirii sale cu alt preot.
Contestatia pe care a facut-o la Timisoara, la Mitropolie nu a primit inca un raspuns si ma intreb de ce atata timp cat IPS Nicolae are deja o buna "expertiza" in astfel de probleme, el insusi fiind in urma cu doi ani si ceva pus in aceeasi situatie. La presiunea Sinodului, a admis ca a facut o greseala si ma intreb ce va decide in cazul lui Crecan. Si-a invatat lectia si va contrasemna decizia Consistoriului de la Caransebes sau va trece cu vederea acest gest, in spiritul ecumenist cu care tot este etichetat?

PS Habar nu am am avut ca un preot poate fi caterisit pentru ca impartaseste un neortodox, motiv pentru care baiatul meu, desi este botezat catolic, a primit de multe ori Sfanta Impartasanie in biserici ortodoxe, de prin Bucuresti sau Bucovina. Unii dintre preoti erau in cunostinta de cauza. Este acesta un pacat? Daca da al cui? Al meu, al preotului, al amandurora?

"Paunescu interzis"

2010-11-05T17:02:00.004+02:00

Moartea poetului Adrian Paunescu nu m-a socat, asa cum a declarat inept Emil Boc ca ar fi patit el. M-a luat insa putin prin surprindere, desi multi ziaristi i-au facut deja ferparul de doua zile. Parca nu-mi vine a crede ca muntele de energie pe care l-am cunoscut eu in urma cu trei ani a disparut pur si simplu.

I-am luat atunci un interviu pe marginea unei scrisori trimisa lui Nicolae Ceausescu in 1982. M-a invitat acasa la el, iar cele aproximativ trei ore petrecute impreuna au fost ca o lupta pe viata si pe moarte. El mereu pregatit sa-si justifice linguselile care mergeau pana la declaratii de dragoste adresate lui Nicolae Ceausescu, eu inversunata sa obtin alte raspunsuri, sa ajung la substanta, la consecinte.

Au fost momente in care priviri si vorbe vitriolate mi-au fost aruncate cu scopul de a-mi inghiti intrebarile si de a realiza ca stau fata in fata cu istoria insasi.

Nu m-a convins decat ca este un nefericit, caci inainte de 1989 s-a chinuit sa demonstreze ca nu este anti-comunist, subsumandu-si acestui scop talentul, convertit in osanalele la adresa dicatorului, iar dupa ca nu este comunist.

Dumnezeu sa-l ierte!

PS Cinic vorbind, pentru jurnalisti nici ca se putea un moment mai potrivit sa moara Adrian Paunescu. Televiziunile au timp sa "toace" trei zile, adica tot weekendul, pe nerasuflate, cenacluri, poezii si declaratii politice ale raposatului.

Daca n-ar fi fost patriarh, ar fi fost....mare predicator la pocaiti

2010-11-05T16:22:00.006+02:00

Este vorba despre PF Daniel, potrivit celor spuse in 2002 de amaratul si manipulabilul sau frate, Gheorghe Ciobotea. Atunci am publicat un articol in Ziarul de Iasi despre "Viata nestiuta a mitropolitului Daniel" pentru a carui documentare am mers in satul natal al acestuia, Dobresti-Timis,la Lugoj si la Bucuresti.

Printre cei intervievati de mine a fost Gheorghe Ciobotea, pe care l-am gasit chiar la ferma din Dobresti in care traieste in mizerie impreuna cu familia. Avea inca o relatie normala cu fratele sau si mi-a povestit cu duiosie ca inainte de a da admitere la Facultatea de Teologie din Sibiu actualul patriarh ar fi spus alor sai: "Daca nu reusesc aici, ma duc la pocaiti si ma fac mare predicator".

In pofida lipsei de credibilitate pe care o are acum fratele patriarhului, relatarea mi se pare din ce in ce mai veridica urmarind eviolutia acestuia. Dan-Ilie Ciobotea, ca sa folosesc numele sau de mirean, vadeste o dorinta, dar mai ales o arta rar intalnita de a mobiliza masele. Despre cum a reusit sa transforme sarbatoarea Sfantului Dimitrie cel Nou intr-un eveniment national, la care se estimeaza ca ar fi participat un milion de persoane, am scris un editorial in EvZ. Daca va intereseaza cum a reusit patriarhul sa fie mai eficient decat toti liderii de sindicat, cititi aici.

PS Articolul, ca mai toate care au in centru Biserica, a starnit isterie pe forum. De obicei nu citesc decat in diagonala opiniile de pe forum si asta doar la propriile articole, iar ieri nu le-am citit deloc. Mi-a fost insa atrasa atentia ca de data asta forumistii s-au intrecut pe ei insisi. Nu am sa le spun decat ca duminica voi aprinde o lumanare si ma voi ruga ca Dumnezeu sa-i ierte.

PPS Fotografia de mai sus il infatiseaza pe PF Daniel in perioada studiilor in Elvetia si provine de arhiva personala a doamnei Florica Visan (Ciobotea), sora patriarhului. In in pofida tuinutei nonconformiste, PF Daniel era deja calugar pe atunci.

DileMEdiatice. Lui Andrei Pleșu

2010-10-07T15:48:00.001+03:00

De curând, am publicat în Evenimentul zilei un interviu cu Andrei Pleşu. Descoperisem mai multe documente din care rezulta că, în 1983, pe când era în Germania, i s-a propus să fie şef al secţiei române a Radio Europa Liberă. Înainte de aceasta, spun documentele, americanii îi ceruseră părerea criticului literar Ion Negoiţescu, care se afla în Germania, unde solicitase azil politic. Acestea au fost premisele interviului solicitat lui Andrei Pleşu. În cadrul discuţiei care a căpătat aspecte epopeice, după aprecierea ulterioară a intervievatului, am abordat, cum probabil ar fi făcut orice alt jurnalist, şi alte subiecte conexe. Andrei Pleşu a avut amabilitatea să răspundă pe larg întrebărilor mele inclusiv celor despre -nu se putea altfel- Traian Băsescu. Nu se putea altfel, afară poate de cazul în care aş fi fost brusc lovită de miopie jurnalistică: Andrei Pleşu a fost în apropierea tuturor preşedinţilor României postdecembriste. Și, dacă tot îl prinzi în toane bune, este păcat să nu asculţi savuroasele sale istorii, dintre care multe nu vor putea fi citite decât în memoriile pe care promite că le va scrie. Ca una care am aflat câteva off-the-record, pot să garantez că aşteptarea va merita cu asupra de măsură. Cele pentru care am primit acceptul să le public, le-aţi putut citi în interviul cu pricina, căci oare un pescar care speră să prindă un crap şi vede agăţat în undiţă un somn îşi abandonează captura căutând ceea ce se pornise să găsească la început?
Cele spuse despre Traian Băsescu nu au reprezentat doar 1% din totalul articolului, ci suficient cât să justifice un titlu de primă pagină. Cu care da, mărturisesc, EvZ a vrut să atragă cititorii, așa cum ar fi vrut dorit orice ziar, din România sau de oriunde. Nu să-i mintă, aşa cum acuză acum Andrei Pleşu. Un titlu de ziar nu trebuie să răspundă aceloraşi rigori ca titlul unei lucrări academice: el trebuie nu doar să sintetizeze, ci şi să atragă cititorul pentru că, altfel, un reportaj, un interviu sau un comentariu bun poate muri în anonimatul efemerid al unui cotidian. Da, nota benignă a lui Băsescu către Securitate nu incrimina pe nimeni. Important nu era însă atât conţinutul, cât certificarea existenţei ei. Mărturia lui Andrei Pleşu, ca unul care –ca membru în CNSAS- a avut acces nemijlocit la documentele fostei Securităţi de pe care SRI și SIE au catadicsit să-şi ridice unghiile ascuţite şi lungi, trebuia evidenţiată corespunzător. Datorită acestui titlu, trebuie spus fără ipocrizie, articolul a fost, într-adevăr, foarte citit în varianta on line şi a avut un ecou pe măsură în restul presei. Non multa sed multum, mi s-ar putea replica, dar înclin să cred că majoritatea celor care au citit articolul nu s-au considerat victimele unei "caricaturizări a adevărului" (apud Andrei Pleşu), ci au avut plăcerea să găsească şi alte informaţii interesante decât cele vândute în titlu, bunăoară despre relaţia acestuia cu autorităţile comuniste.
Supărarea lui Andrei Pleşu este însă anterioară publicării interviului. Cu două săptămâni înainte, acesta a fost anunţat la sfârşitul unui articol intitulat „Andrei Pleşu, «agăţat» în dosarul homosexualului Negoiţescu". Articolul era al treilea dintr-o serie care avea ca punct de pornire drama criticului literar Ion Negoiţescu, hăituit de Securitate pentru apartenența la o minoritate sexuală. Andrei Pleşu se afla printre cei portretizaţi de Securitate în dosarul creat de spionajul extern scriitorului exilat. Nu pentru că ar fi fost şi el homosexual, ci pentru că lui Negoiţescu i s-au cerut referinţe pentru o posibilă numire a lui Pleşu la conducerea Europei Libere, așa cum arătam și mai sus. Pentru că pe forumul evz.ro unele minţi rătăcite au "descifrat" în titlu o similitudine între cei doi, Andrei Pleşu m-a acuzat pe mine. Formularea avea poate o doză de ambiguitate, dar a spune că a fost premeditată este deja un proces de intenție, care cred că e un păcat cel puțin la fel de mare ca cel de a promova un articol printr-un titlu atractiv.
Orice articol implică principii de marketing, inclusiv articolele semnate de Andrei Pleşu, dar "să vinzi castraveţii drept pastramă" este, îmi place să cred, o tehnică nespecifică EvZ, ci altui tip de ziare. La fel cum îmi place să cred că Andrei Pleşu a omis neintenţionat caracterul privat al discuţiei despre marketing şi bolile presei româneşti. Eu rămân cu mulţumirea profesională pentru interviul cu pricina, deşi, contrar celor crezute de intervievat, nu-l consider o lovitură.

Comentariu publicat in EvZ

Exercitiu de exorcizare. Romosan redivivus

2010-09-01T14:30:00.004+03:00

In urma cu un an promiteam pe acest blog ca voi continua ancheta in cazul Romosan, subiectul cenzurat cu care Cornel Nistorescu si-a facut iesirea din presa serioasa pe usa din spate si care a fost semnalul scufundarii ziarului Cotidianul.

M-am acreditat la CNSAS pe tema "scriitori clujeni" pentru a avea acces nemijlocit la documentele care vizau actorii principali, dar si alti scriitori, unii mult mai cunoscuti, precum controversatul Adrian Marino. A fost cea mai ingrata documentare pe care am facut-o.

Dezgustul e singurul eufemism care imi vine in minte pentru a exprima, chiar daca nu indeajuns de cuprinzator, starea in care ieseam din arhiva. Dezgust deopotriva fata de sistem si fata informatori, cei care l-au consolidat si care doar partial si doar in unele cazuri au fost victime. De fiecare data imi doream sa nu ma mai intorc niciodata la adresa din Matei Basarab. Sa nu mai scriu despre mizeriile gasite in dosare. Sa ma apuc sa scriu despre povesti de succes in afaceri, de pilda. M-am intors insa de multe ori, cu strangere de inima pentru ceea ce voi mai descoperi, din dorinta de a duce totusi la capat ceea ce am inceput. Si cu credinta ca numai prezentand trecutul in toata uratenia lui avem o sansa sa nu-l repetam. Ca numai aratand cine au fost cu adevarat reperele din literatura, arta sau agora vom sti sa ne alegem acum unele autentice.

Rezultatele partiale ale acestei documentari le puteti citi incepand de astazi, in cateva episoade, in Evenimentul Zilei. Primul vizeaza cea mai neobisnuita si. totodata, cea mai maligna delatiune pe care eu una am citit-o in dosarele fostei Securitati. O declaratie in care acuzi patru oameni de homosexualitate, in conditiile condamnarii de legea penala a acesteia, mi se pare apogeul delatiunii, indiferent daca acuzatia are sau nu suport real. Si nu, in acest caz nu am avut nici o indoiala ca documentul este autentic. Ca exprimarea ar putea apartine vreunui securist care dorea sa atinga o norma. Obsesia detaliului dus pana la sordid este cheia lecturii.

Arheologia unui subiect ce a scos din minti

2010-07-13T15:43:00.006+03:00

Timpul meu se imparte intre munca si familie si pentru ca cea dintai ma acapareaza din ce in ce mai mult in detrimentul celor dragi, am ales sa nu mai scriu o perioada pe blog.

In rastimpul scurs de la postarea anterioara, am publicat, printre altele, cateva articole in EvZ despre relatia cu Securitatea a criticului literar Adrian Marino. Ca cercetator acreditat la CNSAS am fost curioasa sa vad daca acuzatiile lui Mircea Dinescu, lansate prin februarie, se sustin. Atunci am fost prima si, din cate stiu, si singura din presa care a pus in discutie (aici) dreptul acestuia de a arunca pur si simplu informatii din dosare, mai ales ca, din punct de vedere moral, era condamnabil si pentru ca Marino e mort. Demersul a fost cu atat mai firesc cu cat aveam deja acreditare pe tema in cauza, colaborarea scriitorilor cu Securitatea.

Curiozitatea mea a fost curand inlocuita de dezamagire pentru ca ma intrebam in timp ce citeam dosarul daca despre oricine, la un moment dat, am putea afla ca a facut un pact asemanator. De compasiune pentru Lidia Bote, logodnica de atunci a lui Marino, care, desi a fost formal racolata, i s-a dedicat intrutotul acestuia, avand inteligenta si forta sa-i fenteze pe securisti. In schimb, nu am convingerea ca Marino i-a marturisit ei relatia cu Securitate. Si, ca sa nu fiu ipocrita, trebuie sa recunosc ca, in acelasi timp, ca jurnalist am avut si satisfactia ca documentele despre Marino vor fi baza unui interesant articol de ziar. Pana la urma au fost mai multe si cei care inca nu le-au citit le pot gasi aici:

http://www.evz.ro/detalii/stiri/adrian-marino-super-spionul-roman-in-occident-893632.html

http://www.evz.ro/detalii/stiri/marino-i-a-bulversat-pe-toti-893725.html

http://www.evz.ro/detalii/stiri/vanitatea-lui-adrian-marino-pedala-apasata-de-securitate-893808.html

http://www.evz.ro/detalii/stiri/editorialul-evz-a-doua-moarte-a-lui-marino-894177.html

http://www.evz.ro/detalii/stiri/notele-informative-ale-lui-marino-ratacite-intre-sri-si-sie-900198.html

http://www.evz.ro/detalii/stiri/editorialul-evz-in-apararea-lui-adrian-marino-900401.html

Efectul a fost unul previzibil, tinand cont de capitalul de imagine al lui Marino, consolidat chiar prin memoriile publicate cu putin timp inainte, dar neasteptat tinand cont de nivelul la care au ajuns unii cu scenariile aiuristice privind sursa informatiilor, scopul articolului si, nu in ultimul rand, aplicarea dublei masuri.

Acuzatiile impotriva mea si a ziarului la care lucrez au inceput sa se rostogoleasca, dar nu am considerat pana acum ca merita sa le raspund. Cele mai multe dintre ele au fost lansate fara pic de ratiune, facand total abstractie de documentele prezentate si prin raportare exclusiva la suferintele lui Marino ca fost detinut politic.

Singurul dintre detractori (da, cred ca pot sa le spun asa, parafrazandu-i) care a pastrat un ton mai civilizat a fost Gabriel Andreescu. Demersul sau a fost insa si cel mai perfid, pentru ca dintre toti el este singurul care a si citit dosarele de la CNSAS, dupa ce am publicat eu primele articole. Cu toate acestea, desi subiectul in discutie era colaborarea lui Marino cu Securitatea, el a omis documente esentiale care o demonstrau.

Ca si altii, Andreescu a folosit ca asa-zis argument in favoarea lui Marino absenta notelor informative, insa de doua ori apare mentionat intr-un document o mapa anexa de 132 de file, mapa care nu continea niciodata altceva decat note informative. Ea nu mai este de gasit si nu vom mai sti niciodata, probabil, nici ce s-a intamplat cu ea (daca a fost distrusa), nici ce contineau acele note. Domnul Andreescu a omis acest document, desi nu i s-au pus oprelisti de spatiu pe site-ul Cotidianul, care i-a gazduit textele.

Mai nou, revoltat ca am indraznit sa scriu un text chiar despre acest document important din dosarul lui Marino, pe baza raspunsurilor de la SRI si CNSAS (intre timp l-am primit si pe cel de la SIE), domnul Gabriel Andreescu a lansat un protest impotriva mea si a ziarului Evenimentul zilei. Deocamdata stiu ca i-a raspuns, prin postarea pe blog a protestului, doamna Zoe Petre, a carei atitudine nu vreau sa o comentez aici pentru ca sper ca a fost doar urmare a faptului ca nu a citit toate textele mele pe acest subiect.

Este unul din motivele pentru care am ales sa revin pe acest blog, pentru a face o cronologie si o incursiune in culisele subeictului. Am vrut sa vin in intampinarea celor care nu au reusit sa urmareasca subiectul si care, poate, nu inteleg de ce, in perceptia unora, turnatorii sunt de doua feluri. Unii rai si altii buni. Delimitarea depinzand doar de masura pe care le convine sa o foloseasca.

Articolele lunii martie

2010-05-07T17:21:00.004+03:00

1. "Copiii Domnului, sapte mirese pentru sapte sectanti", de Andreea Strachina, publicat in "Evenimentul zilei" pe 22 martie

Un subiect captivant, socant si relativ bine documentat si scri. Un minus al articolului consta in structurarea nu foarte fericita a informatiei, insa in ansamblu ramane din punctul meu de vedere cel mai interesant articol al lunii martie.

2. "Cum fac afaceri evreii din Romania", de Fulvia Meirosu si Mona Dartu, publicat in "Money Express" pe 16 martie

Un articol inedit prin tematica pentru o revista de business, cu o abordare complexa si profesionista. Interesant de la primul la ultimul cuvant. Dupa gustul meu ar fi trebuit, totusi, sa contina informatii despre mai multe firme din Romania conduse de evrei. Poate ca nu s-a intamplat asa din cauza contrangerilor de spatiu...

3. "Povestea celor doua prietene care conduc afaceri de peste 4 miliarde de euro", de Iuliana Roibu, aparut in Business Magazin pe 8 martie.

Pentru luna martie am ales inca un articol din presa economica. Publicat chiar pe 8 martie, atat de mediatizata si demonetizata zi a femeii, articolul aduce in mod fericit in prim-plan doua femei de succes din Romania, care sunt si prietene: Liliana Solomon si Mariana Gheorghe. O bila neagra insa pentru fotrografia cu care este ilustrat articolul, pe care as incadra-o in categoria "asa nu". Le face un mare deserviciu celor doua doamne.

Articolele lunii ianuarie

2010-03-24T18:54:00.013+02:00

Poate ca din cauza amortelii inerente de dupa sarbatori, poate ca din cauza frigului, luna ianuarie nu a fost una prolifica pentru presa scrisa. In afara articolelor selectate, nu au fost foarte multe altele care mi-au retinut atentia prin continut si maniera de abordare. Puteti, eventual, sa-mi semnalati voi altele care ar merita "date mai departe".

1. "Bebelus roman captiv in Venezuela", de Mihai Munteanu, publicat in "Evenimentul zilei" pe 6 ianuarie.

As fi vrut sa pot evita includerea in acest top a articolelor scrise colegii mei -asa cum le exclud pe ale mele- , pentru a nu fi acuzata de subiectivitate. In luna ianuarie nu am citit insa nici o poveste mai buna decat cea mentionata mai sus si nici un articol de anvergura mai bine documentat decat colegii mei Mihai Munteanu, Ionut Stanescu si Liviana Rotaru. Asadar, acuzati-ma de subiectivitate, daca mai puteti, dupa ce cititi articolul. Care, apropo, are si o continuare, realizata de Ionut Stanescu: "Incredibila poveste a unui roman inchis in Venezuela".

2. "Micutii romani vedetele prostitutiei masculine in Occident", de Petre Rachita si Razvan Chiruta, aparut in "Romania libera" pe 26 ianuarie

Un subiect situat oarecum in acelasi registru ca cel dintai, ce abordeaza o problema sociala foarte sensibila, prostitutia minorilor. Pentru acest articol, jurnalistii de la Romania libera -aceiasi care vara trecuta au realizat memorabilul incognito cu IPS Teodosie pentru care arhiepiscopul Tomisului este acum cercetat penal- au facut o incursiune incognito prin Bois de Boulogne, zona a Parisului celebra pentru practicarea prostitutiei. Faptul ca exista minori romani care practica prostitutia peste hotare era destul de cunoscut si inainte de publicarea acestui articol insa el ilustreaza resorturile sociale si psihologice ce i-au adus pe acestia in dramatica situatie.

3. "6 motive serioase pentru care Avatar e un căcat", de Andrei Mantog, publicat in "Academia Catavencu"

Cronica a fost publicata in "Academia Catavencu" (unde autorul nu mai poate fi gasit, numarandu-se printre cei care fac acum "Kamikaze") si am adorat-o, pe fondul unor controverse pe care le-am avut inainte despre filmul acesta si despre cum (nu) schimba el "fata cinematografiei". Este poate singura cronica de film pe care am citit-o in ultima vreme si in care autorul nu se straduieste sa scoata cu clestele la suprafata si "partile bune" care, de fapt, nu exista, doar pentru ca "asa se face".

Articolele lunii februarie

2010-03-19T23:03:00.009+02:00

O sa incep proiectul de care va vorbeam in postarea anterioara nu cu luna ianuarie, ci cu februarie, dat fiind ca articolele acestea imi sunt mai proaspete in minte si pentru ca, cel putin pentru primele doua pozitii, nu mi-a fost deloc greu sa aleg. O luna fructuoasa pentru presa scrisa, as putea spune.

1. "Vino, mama, sa ma vezi, la spitalul de obezi", de Viorel Ilisoi, aparut pe 25 februarie in "Jurnalul national".
Un articol emblematic pentru specia pe cale de disparitie din presa romaneasca, reportajul. Articolul lui Ilisoi are de toate: abunda in informatie, are emotie si stilistic este stralucitor. Mai mult nu imi permit sa spun despre el. Decat ca trebuie musai citit.

2. "Convertirea lui Dan Puric", de Vlad Mixich, publicat pe Hotnews.ro pe 8 februarie
Singurul portret relevant, facut fara idolatrie si fara ura despre un personaj care face furori in anumite medii, care a reusit sa cucereasca de-a valma noi-dreptisti si jurnalisti cu morga. Noul profet al neamului este ironizat cu atata finete in acest articol incat merita citit fie doar si pentru aceasta demonstratie de maiestrie diplomatica.

3. "Ura si imbecilitatea. Din nou despre Cazul-Patapievici", de Horia-Roman Patapievici, publicat in Evenimentul Zilei pe 4 februarie 2010.
Cei care cunosc vechile disensiuni dintre mine si domnul Patapievici vor fi, probabil, foarte mirati cand vor vedea articolul sau inclus in top. Apreciez insa mult claritatea exprimarii si faptul ca in textul de fata ridica o problema de principiu, a relei credinte a jurnalistilor si a consecintelor incontrolabile pe care la naste aceasta. E drept, domnul Patapievici pleaca de la o nedreptate si manipulare ce-l vizeaza si riscul de a fi acuzat de auto-victimizare e major, insa cred ca orice mijloc de a alege graul de neghina in presa trebuie salutat.

Pentru ca topul este realizat retroactiv, trebuie sa recunosc ca pentru luna februarie "am tras cu ochiul" si la luna martie, cand am remarcat si un alt comentariu marca Patapievici, "Autoportret de natiune sub forma de groapa". Un exemplu destul de rar de text de opinie in presa romaneasca in care autorul nu bate campii, ci pune un diagnostic precis unei probleme comunitare ce ne intereseaza pe toti.

PS Pentru cine nu a avut sansa sa-l cunoasca inca pe Viorel Ilisoi, el este cel din imagine.

Cele mai bune articole. Selectie dileMEediatice

2010-03-18T16:52:00.003+02:00

Este un proiect mai vechi, pe care tot visez de la inceputul anului sa am timpul necesar de a-l pune in practica. Cum mereu m-am lasat luata de valul evenimentelor din viata mea profesionala si personala, m-am decis sa-l demarez retroactiv, ca o masura de auto-impulsionare.

Cele mai bune trei articole dintr-o luna, atat din presa romaneasca, cat si cea straina, atat din presa centrala, cat si cea locala, intr-o selectie proprie. Fireste, articolele mele nu intra in aceasta discutie.

Ce sens are un astfel de top lunar? Acela de a evidentia inca o data niste productii jurnalistice de calitate, dupa aparitia in publicatiile sau pe site-urile proprii. Ca sa dau un exemplu, unul dintre articolele din topul lunii februarie cred ca ar merita sa fie tiparit intr-o brosura si distribuit pe strada, la metrou si pe oriunde circula oameni care mananca. Nu am eu resursele sa fac asta, dar pot sa il arat macar celor care intra pe acest blog si care sunt convinsa ca vor avea impulsul de a-l trimite mai departe altor prieteni, cunoscuti, colegi pentru a trage invataminte din el si pentru a se delecta cu un text jurnalistic savuros (aflati care este el in postarea urmatoare)

Filtrul este unul ultrasubiectiv, dar care are ca fundal, totusi, o experienta de zece ani. Experienta unui om care scrie, la randu-i articole, si a unui om care si-a autoimpus in fisa postului citirea de articole zilnic, cu scopul de a cunoaste si lovi concurenta acolo unde o doare mai tare.

Voi prezenta, pe scurt, si argumentele pentru care am ales textele cu pricina, lasandu-va pe voi, cititorii mei si ai lor, sa stabiliti daca textele au meritat citite sau nu si includerea intr-un astfel de top.

La sfarsitul anului, imi propun sa aleg, dintre articolele celor 12 luni, articolul anului.

2010-03-18T16:46:00.001+02:00

PF Daniel si dorinta de a fi mereu Intaiul

2010-03-18T16:17:00.005+02:00

"La evenimentele ortodoxe româneşti, mesajul Patriarhului României va avea întâietate faţă de alte mesaje şi cuvântări pentru a se respecta ordinea instituţional-canonică şi regulile de protocol", Cand am citit aceasta decizie luata astazi de Permanenta Consiliului National Bisericesc nu mi-a venit a crede ochilor. Dupa stiinta mea, oricum asa se intampla. Adica, de Craciun de exemplu, daca mergeam intr-o biserica din Bucovina intai se citea pastorala PF Daniel, apoi pe cea a IPS Pimen.

Probabil insa ca aceasta regula nu se respecta peste tot si cineva, dintre ierarhi, a indraznit sa priveasca mai de sus decat ii era permis. Inteleg masura ca facand parte din strategia de centralizare a puterii in BOR, insa mi se pare daca nu daunatoare in cel mai bun caz gratuita, raportand-o la imaginea pe care incearca sa si-o contureze PF Daniel.

In celasi ton, ca Patriarhului sa nu i-o mai ia inainte autoritatile -cum s-a intamplat anul trecut cu Gheorghe Flutur, presedintele Consiliului Judetean Suceava-, Permanenta Consiliului National Bisericesc a mai decis ca Patriarhia sa se ocupe de aducerea Sdfintei Lumini de la Ierusalim.

PS Fotografia, de la intronizarea PF Daniel ca patriarh in septembrie 2007, a fost preluata de pe site-ul Patriarhiei.

Tismaneanu se retrage!

2010-03-16T18:44:00.007+02:00

Da, ati banuit corect. Din functia de presedinte al Consiliului Stiintific al IICCMER, in care a fost numit luna trecuta de premierul Emil Boc. Nu acum insa, ci atunci cand va reusi sa aduca sub aceeasi umbrela toate institutele care se ocupa de istoria recenta, inclusiv Institutul Revolutiei Romane (IRR) al lui Ion Iliescu. Atunci va lasa locul altcuiva si va ramane simplu membru al Consiliului Stiintific. Declaratia a facut-o astazi la emisiunea "Evenimentele zilei" de pe B1 TV, raspunzand unor intrebari ale subsemnatei legate de planurile sale pe termen lung.

Eu cred ca, intr-adevar, ar face asta, insa nu sunt sigura cate sanse de reusita are acest proiect de unificare. M-as bucura sa nu mai avem o istorie oficiala a revolutiei constrolata la punct si virgula de Ion Iliescu, insa Vladimir Tismaneanu ar trebui sa se dovedeasca mai puternic decat Parlamentul Romaniei, pentru ca fostul sau interlocutor din "Marele soc" a avut grija sa subordoneze acest institut Senatului, din care facea parte la vremea respectiva.

Ce ar mai fi de spus dupa emisiune: mi s-a parut ca Vladimir Tismaneanu vrea sa arate ca a venit din State cu un steag alb, ca vrea, cu alte cuvinte, sa calmeze spiritele si sa repare greselile strategice de pana acum. Ma refer aici la propunerea de a a infiinta un fel de DNA al comunistilor, ca sa il parafrazez, propunere ce ar umea sa fie inaintata ministrului Justitiei. Suna bine ca Parchetul General sa aiba o directie specializata pe crimele comuniste, daca ne raportam la eficienta de pana acum a Sectiei Parchetelor Militare. Fireste, propunerea vine in contrapondere cu "omisiunea" din legea de infiintare a IICCMER privind atributia de a sesiza instantele cu privire la crimele comuniste descoperite.

Update: Ion Iliescu nu a lasat netaxate intentiile lui Tismaneanu privind atributiile de cercetare a Revolutiei si mineriadelor. Prin urmare, astazi, intr-o conferinta de presa despre pensionari a aruncat anatema:

"În legătură cu Tismăneanu, acest oportunist sadea... Taică-su cred că a fost un om mai cinstit, a luptat în Spania la război alături de armata republicană şi şi-a pierdut şi o mână, dar mă rog, a avut istoria lui. (...) Fii-su, student la Filosofie cânta osanale lui Ceauşescu, ca tânăr filosof care scria în revistele studenţeşti, a plecat în America. Vine el să ne dea lecţii de democraţie? Vine el să ne dea lecţii cum a fost la Revoluţia Română? El să afle adevărul ce s-a întâmplat în România, care nu a fost aici? Este o obrăznicie curată. (...)El să vorbească de Revoluţia Română? Este nesimţire, lipsă de decenţă elementară".

Personal, cred ca Ion Iliescu nu ar fi fost atat de violent in limbaj daca altadata nu ar fi stat la aceeasi masa cu Tismaneanu. Ma refer la perioada in care s-a realizat interviul din "Marele soc. Din finalul unui secol scurt".

Nu confundati logoreea cu inteligenta! Mesaj pentru Biroul de presa al Patriarhiei

2010-03-15T21:45:00.005+02:00

Va rog sa nu-mi mai cititi comentariile publicate pe www.evz.ro si in cotidianul Evenimentul zilei. Ati dovedit in repetate randuri, inclusiv astazi, ca nu stiti/puteti sa le cititi de la un capat la celalalt, ci doar pe sarite, si prin urmare va inflamati mai tare decat e cazul. Sa le luam pe rand:

1. Nu ma numesc si nu semnez Corlatean. Va rezerv placerea de a descoperi prin mijloace specifice cum se caligrafiaza corect numele subsemnatei.

2. Opiniile publicate sub semnatura proprie in cadrul rubricii Editorial/Opinii din EvZ nu pot fi decat "individuale".

3. Sa justificati necesitatea construirii CMN prin lipsa de spatiu este o mistificare care nu va face decat cinste: daca pentru cele doua-trei slujbe anuale la care slujesc cei "aproape 60 de ierarhi ai Sf. Sinod" credeti ca e nevoie de 38.000 de mp de constructie, va priveste, dar acesta nu e un argument. Daca credeti ca pentru acele situatii "mai mult decat penibile" in care "mame, purtând copii în braţe, sunt nevoite să stea în picioare şi să participe la Sfânta Liturghie, stând în exteriorul catedralei din cauza lipsei acute de spaţiu" este nevoie de o catedrala cu 5.000 (cinci mii) de locuri, inseamna ca ar fi nevoie de o catedrala a mantuirii neamului in fiecare resedinta de judet pentru ca si acolo se intampla la fel, "mai ales în timpul anotimpului rece sau în căldura toridă a verii", ca sa va citez.

4. Eu am scris "Pe lângă actuala catedrală patriarhală, care - e drept - va ajunge, probabil, doar la temelia viitoarei, mai este şi Catedrala Sfântul Iosif." Dumneavoastra spuneti: "se menţionează în articolul confuz că municipiul Bucureşti are totuşi o catedrală şi anume catedrala romano-catolică Sfântul Iosif" sau "Referirea la catedrala romano-catolică „Sfântul Iosif”, ca şi când s-ar sugera că aceasta ar putea suplini o catedrală ortodoxă în Bucureşti, este o altă dovadă a micimii sufletului celui ce fuge de responsabilitate creştină şi renunţă la demnitate etnică" (sic!)
Nu mai comentez, argumentatia pe care o dezvoltati ulterior e o aiureala.

5. Regele Carol I a militat pentru construirea unei alte catedrale ortodoxe, dar in niciun caz nu a considerat ca merita sa aloce 11 ha de teren pentru un astfel de proiect.

6. V-ati gandit ca poate aceasta viitoare Catedrala ar trebui sa ma reprezinte si pe mine si pe ceilalti ortodocsi care gandesc ca stilul monumental ortodox aminteste dureros de mult de stilul monumental ceausist al Casei Poporului, care aminteste dureros de mult de stilul monumental nord-coreean etc. ?

7. Nu-mi doresc sa gandim la fel, doar sa nu luam ad litteram sintagma "cine nu e cu noi e impotriva noastra". Critica n-a omorat pe nimeni si sunt convinsa ca un editorial nu va surpa fundatia viitoarei monumentale catedrale.

”Am adus din America documente pentru un institut intreg”

2010-03-10T17:44:00.014+02:00

Interviu cu istoricul Adrian Cioflâncă

Adrian Cioflâncă este cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie “A.D. Xenopol” din Iaşi. A fost membru în Comisia Wiesel şi în Comisia Tismăneanu. Predă cursuri la masteratele de Istoria evreilor şi Istoria comunismului de la Universitatea “Al. I. Cuza”. Este editorialist al “Ziarului de Iaşi” (fostul “Monitorul”) şi colaborator al altor publicaţii. A beneficiat de mai multe burse în străinătate. Reprezintă România în ITF. În 2009, a fost decorat de Preşedinţie cu Meritul Cultural, pentru cercetare ştiinţifică. Mai multe puteţi afla din CV-ul postat pe site-ul http://ssir.org.ro/.

Adrian Cioflanca este unul dintre putinele nume din Comisia Tismaneanu care nu a fost implicat in recentul scandal de la IICCMER. Cum s-a vazut acesta din interiorul breslei istoricilor, dar si din afara jocurilor pentru putere?

Personal, m-am tinut deoparte pentru ca am prieteni in ambele "tabere". Si nu bravez cu aceasta forma de neutralitate, doar ca am fost ambarasat sa intru in ceea ce a devenit un real scandal public. Ca sa fie clar, sint totusi mai apropiat de Vladimir Tismaneanu uman si stiintific decit de Marius Oprea. Nu am intervenit public in favoarea lui Vladimir – si nici el nu mi-a cerut-o – tocmai pentru ca, in cercurile profesionale, este cunoscuta aceasta apropiere si poate nu as fi fost credibil.

Nu am semnat apelurile in favoarea lui Marius Oprea, pentru ca i-am dezaprobat mai multe derapaje si exagerari din declaratiile publice, pentru ca nu am inteles pozitia sa privind "inutilitatea" altor lucrari stiintifice pe tema istoriei comunismului (care abia incepe a fi scrisa cu acces extins la arhive) si pentru ca a personalizat excesiv, cu note providentiale, viziunea sa institutionala (de parca plecarea sa dintr-o pozitie in care a fost numit politic ar fi insemnat sfirsitul institutiei).

Eu vin din cercetare si am tot respectul pentru cercetarea academica sistematica, bazata pe metodologii coerente si documentatie temeinica. Sint convins ca mai avem foarte multe lucruri de aflat despre comunismul romanesc. La Institutul de Istorie, unde lucrez, am protestat, alaturi de alti colegi, impotriva personalizarii actului de management si nu pot decit sa fiu perseverent. Pe de alta parte, sint desigur deranjat de politizarea extraordinara a institutiilor din Romania. Cred ca trebuie sa existe o dezbatere publica pe acest subiect ca sa stabilim pentru multi ani de acum incolo pina unde se poate merge cu numirile politice.

“Alexandru Zub ni s-a opus cu furie, cu mizantropie, cu o fixatie conservatoare”

Conflictul dintre generatii de la Xenopol, despre care vorbesti, finalizat printr-un proces, a fost un semnal de alarma pentru lumea academica din Romania. In ce relatii se gasesc acum tinerii istorici din Iasi cu vechea garda, in frunte cu Alexandru Zub?

Acesta este un subiect dureros, extrem de complicat, despre care am vorbit de atitea ori, eu sau colegii mei. Asa ca mi-este greu sa il rezum. Nici macar nu e clar in ce faza sintem acum. Ar fi citeva precizari de facut, din capul locului. In primul rind, noi am spus si am ramas la parerea ca nu a fost un conflict intre generatii, ci unul de valori. Diferentele de virsta si-au spus si ele cuvintul, dar nu au fost esentiale. Tineri si mai putin tineri s-au gasit in ambele tabere. Noi am cerut o institutie de cercetare moderna, cu management eficient, cu publicatii omologate, conectata international, cu o politica de personal transparenta, bazata pe competente, care nu face rabat de la rigoare stiintifica si deontologie academica. Propunerile noastre erau o oferta de implicare. Nu este nici acum clar de ce Alexandru Zub a decis sa ni se opuna si sa devina aparatorul unor oameni care nu il reprezinta. A facut-o cu furie, cu mizantropie, cu o fixatie conservatoare – si asta a ramas de neinteles, data fiind faima sa in afara Institutului. Acum, Alexandru Zub s-a retras şi din pozitia de sef al Sectiei de Istorie de la Academie, si din aceea de director al Institutului, raminind insa informal eminenta cenusie din spatele aparatului decizional. Avem in curind o noua Adunare Generala in care o vom lua de la zero, cerind noii conduceri aceleasi lucruri pe care le-am cerut si pina acum. Plecam de la ideea ca pozitia de director la Institut nu este o pozitie onorifica si nici o sinecura. Avem nevoie de management, pentru ca eforturile individuale sa fie integrate intr-un efort mai bine coordonat, cu vizibilitate nationala si internationala mai mare.

“Arhivele mustesc de documente pe care nu le-a vazut nimeni”

Revenind la Institutul condus de Tismaneanu, care crezi ca ar trebui sa fie prioritatile de cercetare si ce sanse de reusita crezi ca are?

Pai nu sint profet, depinde mult de noua echipa de la institut. Ceva stiu insa foarte bine: ca este foarte multa treaba de facut si nu este timp de pierdut. Cred ca prioritatea este producerea unor lucrari la standarde occidentale, pentru a intra in circuitul dezbaterii academice internationale. Exista un interes imens pentru cazul Romaniei si deocamdata nu avem decit citiva oameni capabili sa vorbeasca afara – si documentat, si cu deprinderi metodologice recognoscibile in spatiul academic occidental. Sa nu trecem cu vederea ca exista un interes remarcabil pentru aceste subiecte si in Romania, in ciuda faptului ca adeptii tacerii si uitarii proclama mincinos de zece ori pe an ca acest interes s-a consumat. De asemenea, trebuie publicate surse si instrumente de lucru (volume de documente, dictionare, sinteze etc) – aceasta este misiunea oricarui institut public de istorie din lume.

Arhivele mustesc de documente pe care nu le-a vazut nimeni. Mi-ar placea, de asemenea, sa observ o prezenta mai mare a institutului in spatiul public, in dezbateri, in activitati cu caracter memorial, in influentarea politicilor publice care privesc trecutul recent. Publicul trebuie sa afle ce a fost inainte de 1989 si pentru aceasta este nevoie de carti, manuale, expozitii in muzee, filme, dezbateri publice etc. Au fost facute lucruri extraordinare si pina acum, dar trebuie sa continuam inca si mai sistematic.

Care sint subiectele neacoperite de Raportul Comisiei Tismaneanu?

O parte din Raportul Comisiei Prezidentiale reprezinta “state of the art” – adica stadiul cunostintelor din momentul elaborarii, cealalta parte a rezultat din cercetari noi pe documente recent scoase la iveala, unele chiar in timpul – si datorita – functionarii Comisiei. Sa nu uitam ca Raportul documenteaza o tema impusa: “dictatura comunista”, deci s-a concentrat asupra dimensiunii represive a regimului. Chiar si la acest capitol sint inca foarte multe lucruri de aflat, pentru simplul motiv ca in istorie nu exista lucrari exhaustive. De exemplu, la Comisie nu ne-am putut pune de acord asupra numarului victimelor regimului – doar cercetarile sistematice ulterioare ne vor ajuta. De asemenea, este nevoie de precizie conceptuala suplimentara pentru ca, de exemplu, utilizarea termenului de “genocid” in cazul crimelor comuniste din Romania este in afara limbajului academic occidental. Centrele terorii au nevoie de lucrari monografice detaliate. Apoi, sa nu uitam, dictatura comunistă a folosit nu doar forţa brută pentru a se impune, ci şi instrumente mai sofisticate de condiţionare, influenţare, manipulare, cooptare şi supunere, cunoscute în literatura de specialitate sub numele de control social. Citeva din acestea sint surprinse si in Raportul Final, dar iarasi avem nevoie de detalii, sistematizare si prelucrare stiintifica pentru a le observa impactul. Dincolo de istoria represiunii, este de scris istoria institutionala, sociala si culturala a comunismului.

“Din echipa decizionala de la IICCMER trebuie sa faca parte si istorici”

Mai precis, in ce ar trebui sa se concretizeze cercetarea? Intr-un dictionar al represiunii, intr-o enciclopedie? Intre recomandarile raportului se vorbea si de o lucrare monumentala privind comunismul.

A, nicidecum nu trebuie sa ne imaginam ca rostul Institutului este sa produca lucrari ultime, monumentale, definitive asupra comunismului. Elaborarea unor sinteze si dictionare asupra comunismului, fie si de mari dimensiune, este de dorit. Dar in acest moment cred avem inca nevoie de detalii si de prelucrarea acestora in cit mai multe studii alcatuite dupa retete academice consacrate: plecind de la ipoteze clare, de la documentatie originala, pe baza unor metodologii temeinice, cu demonstratii stiintifice sistematice, care sa explice dinamica si esecul regimului comunist.

Noua echipa de conducere a IICMER este deja conturata: un sociolog, un jurist si un teolog. Crezi ca e normala aceasta componenta, fara nici un istoric?

Sa nu uitam totusi ca, dincolo de formatia initiala, Vladimir Tismaneanu si-a construit cariera academica prin lucrari privind istoria comunismului, iar Ioan Stanomir este autorul unor carti privind istoria dreptului. Cartile lui Mihai Neamtu nu le-am citit, asa ca nu ma pronunt. Este clar insa ca din echipa decizionala de la Institut trebuie sa faca parte si istorici, care trebuie sa domine si corpul cercetatorilor. Cred in interdisciplinaritate, o practic inca de la inceputul cercetarilor mele, dar sint convins ca Institutul are nevoie in primul rind de instrumentele intelectuale, metodologice si documentare pe care le ofera cercetarea istorica profesionista, sistematica. Nu este loc de experimente aici.

Ai primit vreo propunere pentru a face parte din echipa de cercetare a lui Tismaneanu de la IICCMER?

Nu am primit nici o oferta si nici nu mi s-a cerut opinia recent. Am discutat subiectul ultima data cu Vladimir Tismaneanu la Washington, in vara lui 2009. Oricum, sint destule minti limpezi implicate si sper sa faca o treaba buna.

Nimic despre pogromul din Iasi, la Palatul Culturii din Iasi. “Este scandalos!”

Care recomandari crezi ca s-au implementat mai bine pana acum: cele ale raportului Tismaneanu sau Wiesel? Ce crezi ca putea fi facut, pentru ca nu tinea de resurse, ci poate doar de vointa politica, si totusi nu s-a facut?

Statul roman nu a excelat in nici unul din cazuri. Mai este mult pentru a trece de la acceptarea formala a Rapoartelor finale de catre statul roman – in fapt, de catre portiuni din statul roman – si transformarea recomandarilor in politici publice functionale. Nu am loc aici pentru a face un inventar extins al recomandarilor implementate si al nerealizarilor – exista articole si rapoarte pe acest subiect. Fara doar si poate faptul ca Romania a participat la Holocaust este constientizat astazi incomparabil mai mult decit inainte de Comisia Wiesel. Elevii si studentii invata acum, cit de cit, despre aceste lucruri. Avem si un manual specializat. In schimb, expozitiile permanente din muzeele nationale au ramas neschimbate – nici urma de Holocaust, de comunism. M-am uitat recent pe tematica viitoare a Muzeului de Istorie din Palatul Culturii din Iasi si nu este nimic despre Pogromul de la Iasi, aici, in orasului pogromului. Este inacceptabil si scandalos. Pe scurt, in privinta recomandarilor Comisiei Wiesel: avem mai multa educatie pe tema Holocaustului, acces mai larg la arhive, comemoram participarea Romaniei la proiectul genocidar nazist, anul trecut a fost inaugurat un memorial in Bucuresti etc. Cel mai prost stam la capitolul penalizarii antisemitismului si negationismului. Avem o lege in acest sens, dar nu exista vointa politica si juridica pentru a fi aplicata. Nu exista nici o persoana condamnata pentru antisemitism sau negationism, desi cu o simpla cautare pe internet ne putem lamuri ca avem cazuri berechet care s-ar incadra. Cautati, de pilda, ce spune de ani de zile Ion Coja.
In privinta recomandarilor Comisiei Tismaneanu, stam si mai prost, pentru ca a trecut mai putin timp de la lansare si pentru ca exista mai multe inertii si complicitati, peste tot in spatiul decizional. Justitia iese rau si la acest capitol pentru ca nu are viziunea intelectuala, instrumentele si vointa de a judeca crimele comunismului. Atit timp cit o crima politica va fi judecata la fel ca o crima de drept comun nu vom ajunge prea departe. Crimele comuniste trebuie sa fie declarate ca imprescriptibile si sa fie judecate pe baza experientei internationale privind crimele impotriva umanitatii. Pe zona de memorializare, nu s-a facut mare lucru. Accesul la arhive este incomparabil mai bun si s-au facut progrese in domeniul educatiei. Avem acum un manual de istorie a comunismului. La Universitatea din Iasi a fost infiintat un Centru de Studii asupra Comunismului si Postcomunismului (aici exista si un Centru de Istorie a Evreilor si Ebraistica). Cercetarea merge inainte, in ciuda tuturor problemelor...

“In istoriografie, astazi, se lucreaza cvasi-industrial”

Pentru ca ai amintit mai sus de Washington, vorbeste-mi despre bursa pe care ai avut-o anul trecut in SUA. Faptul ca ai fost selectat reprezinta in sine o recunoastere profesionala.

Bursele Institutului de Studii Avansate in domeniul Holocaustului al Muzeului Holocaustului din Washington se acorda prin mecanisme clasice in Occident – riguroase si bazate pe evaluare independenta si profesionista. Din cite stiu, proiectele trimise la USHMM trec prin mina a doua comisii de evaluare si a altor citorva persoane implicate. Conteaza relevanta temei de cercetare propuse, noutatea si masura in care muzeul poate furniza documentatie privind subiectul in cauza. Eu am studiat zecile de mii de pagini de documente care privesc pogromul de la Iasi. Conditiile oferite de Centru sint excelente: o bursa consistenta, copii microfilmate sau digitalizate dupa majoritatea documentelor raspindite in Romania la diferite arhive (si aici meritul principal este al lui Radu Ioanid – seful diviziei arhivistice a USHMM si al lui Paul Shapiro, directorul Centrului), o biblioteca foarte bine pusa la punct, aparatura, contacte cu unii dintre cei mai buni specialisti din lume in studierea Holocaustului etc. Am venit acasa cu materiale pentru un institut intreg – circa 100.000 de pagini de documente copiate, circa o mie de carti etc. De aici se poate intelege cum se lucreaza astazi in istoriografie: cvasi-industrial, pe baza unui efort de documentare, analiza si sinteza imens. Din pacate, conditiile de lucru pe care le avem in Romania nu sint tocmai grozave si nici recompensele nu sint pe masura.

Studiul Holocaustului si publicarea de carti despre acesta crezi ca va avea ca efect reducerea gradului de antisemitism? Sau nu este acesta scopul?

Extremismele se bazeaza pe ignoranta si autosuficienta. Un extremist iti va spune imediat ce incerci sa il contrazici: “Lasa ca stim NOI cum stau lucrurile de fapt!”. Extremistul nu vrea sa stie. Asadar, va fi greu. Evident ca rostul nostru este, printre altele, sa reducem nivelul de antisemitism, prin ceea ce scriem. Si avem si cu ce, pentru ca ne-au ramas milioane de documente si numeroase fotografii. Este suficient sa privesti fotografiile infioratoare cu victimele pogromului de la Iasi pentru a intelege ca negationismul este absurd si ultragiant. Dar dincolo de eforturile individuale ale cercetatorilor, ale muzeografilor, este nevoie de politici publice, de vointa politica si finantare.

Totusi tu ai decis, presupun, sa te specializezi in studierea Holocaustului, desi lucrezi la o teza de doctorat de istorie moderna. Ce resorturi au stat la baza acestei reorientari?

Da, agenda de cercetare mi s-a schimbat progresiv. Sint mai multe motive pentru asta. In primul rind, lucrind ca ziarist am putut sesiza importanta pentru actualitate a mostenirilor din istoria recenta, a trecutului care nu trece. Am considerat ca exista o datorie de natura morala sa vad ce s-a intimplat, sa-mi explic cum de concetatenii mei, altfel intoxicaţi cu o mitologie istoriografica autoflatanta, au fost implicaţi in sustinerea unor regimuri nedemocratice mai mult de jumatate din secolul XX si in comiterea unor atrocitati in masa. Pe scurt, cum a fost posibila implicarea in Holocaust si sustinerea regimului comunist. Dincolo de pornirile mele interioare, am constatat - si acesta este al doilea motiv important - ca exista interes pentru aceste subiecte in Romania si afara. Asadar, jocul cerere oferta si-a spus si el cuvintul, in cazul meu si al multor altora care s-au orientat spre studiul istoriei recente. Nu in ultimul rind, faptul ca am facut parte din Comisiile Wiesel si Tismaneanu - pe timpul functionarii carora mi-am facut contacte importante intre specialistii din domeniu si am avut acces suplimentar la documentatie - a consolidat acest interes. Nu am parasit insa interesul pentru istoria moderna, pentru cultura politica moderna, intrucit unele lucruri pot fi explicate doar pe durata lunga.

Cu atat mai mult cu cat ai lucrat in Comisiile Wiesel si Tismaneanu, ai avut de-a lungul timpului oferte de a veni la Bucuresti. Crezi ca un istoric isi poate face treaba la fel de bine in provincie precum la Bucuresti?

Da, fara indoiala. Exista avantaje si dezavantaje, ca peste tot. Uneori linistea provinciei poate insa ajuta.

In locul omagiilor de 8 martie: despre taina cununiei

2010-03-08T18:31:00.004+02:00

Pana acum cinci ani, 8 martie era pentru mine o zi de sarbatoare. Nu pentru ca era ziua femeii. Ci pentru ca parintii mei s-au casatorit intr-o zi de 8 martie. In 1964, mai precis. Cu mai mult sau mai putin fast, tata nu lasa niciodata sa treaca neobservata aceasta aniversare. Pana in 2005, cand a fost ultima.

Chiar daca tata a disparut, tot la nunta lor ma gandesc in fiecare an de 8 martie. Si ma simt mandra de ce au reusit ei sa faca in anii petrecuti impreuna. Si ma simt norocoasa ca au reusit sa-mi transmita, nealterate de vremuri, valorile familiei crestine.

In ton cu gandurile mele, am descoperit ca Sinodul BOR urmeaza sa se pronunte in curand asupra unei propuneri a Consiliului National Bisericesc de a declara 2011 Anul Omagial al Sfantului Botez şi al Sfintei Cununii. Datorita "nevoilor pastorale concrete de astazi", a motivat eliptic Patriarhia. Mai explicit zis, datorita faptului ca tot mai multi dintre noi prefera sa nu se mai cunune religios si, desi mai rar, chiar sa nu-si boteze copiii. Fara sa-si dea seama ca, in afara unei familii, nu se poate realiza nimic temeinic. Tocmai de aceea e nevoie ca cineva, in speta Biserica, sa ne aduca din cand in cand aminte de importanta cruciala in viata noastra a acestor doua taine. O initiativa, asadar, laudabila.

O tentativa de mistificare la CNSAS

2010-03-08T16:53:00.003+02:00

In urma cu cateva zile, am scris in EvZ despre romanul "Asteptand clipa de apoi", al lui Dinu Pillat, "arestat" in 1959 odata cu autorul si descoperit in mod neasteptat in arhiva CNSAS. Informatia a fost facuta publica de cercetatoarea Raluca Spiridon in cadrul unui vernisaj cu documente don dosarul procesului Noica-Pillat, programat special pe 1 martie, la 50 de ani de la pronuntarea sentintei impotriva celor 23 de intelectuali. O revansa tardiva a istoriei, mi-am zis, care merita insa consemnata ca atare.

In ziua aparitiei articolului am avut neplacuta surpriza sa aflu ca manuscrisul a fost descoperit in urma cu doi ani. Si nu de Raluca Spiridon, ci de scriitoarea Ioana Diaconescu, fosta cercetatoare in arhivele CNSAS, actualmente realizatoare a revistei literare la Radio Romania Cultural. Tot Ioana Diaconescu a descoperit in urma cu cinci ani in arhive primele documente ce atestau faptul ca Securitatea a continuat sa existe si dupa 1990, in dosarul din Fondul Documentar numit "Arta-Cultura-Literatura". Mai precis, documentele vizau urmarirea scriitoarei Ileana Malancioiu, care isi permisese sa scritice viziunea lui Iliescu asupra proprietatii si in general noul regim intr-un interviu televizat luat de Vartan Arachelian.

In ce priveste manuscrisul lui Pillat, Ioana Diaconescu nu doar ca l-a descoperit la Popesti-Leordeni studiind dosarul procesului, ci a si vorbit despre asta colegilor ei de atunci din CNSAS, inclusiv unor membri ai Colegiului, cu gandul ca fiica autorului, Monica Pillat va obtine cat de curand manuscrisul. Rea credinta sau pur si simplu neglijentaau facut ca manuscrisul sa ramana acolo unde l-au trantit comunistii inca doi ani. Si credeti ca macar acum aceasta poate tine in mana hartiile pe care se regaseste scrisul tatalui sau? Daca da, va inselati. Birocratia e la putere, sa nu uitam, si in acest moment angajatii CNSAS nici nu stiu daca sa-i dea manuscrisul in original sau doar o copie xerox. Asa, ca sa demonstreze ca s-au contaminat un pic de la dosare...

Update: Raluca Spiridon mi-a cerut un drept la replica, precizand ca nu a dorit sa-si asume meritul descoperirii manuscrisului romanului lui Dinu Pillat, ci, atunci cand a facut anuntul in cadrul vernisajului, a folosit "pluralul institutional". Si ca inclusiv Ioana Diaconescu ar fi putut face demersurile ca Monica Pillat sa afle despre el in urma cu doi ani. Eu sunt insa de parere ca nu era treaba cercetatorului, ci a unei intregi directii de comunicare din CNSAS.

Martisoarele snobilor

2010-03-02T17:22:00.006+02:00

Nu mai port si nu daruiesc martisoare din scoala generala. In ultimii ani am reusit sa le ignor. Zilele acestea am inceput sa le urasc. Ma impiedic de ele oriunde pe strada. Fetele si-au gatuit mainile cu bratari impletite in alb si rosu, chipurile varianta cool a martisoarelor.

Barbatii le poarta ca pe-o corvoada in buzunare si in sacos pentru a le face cadou celor care, cred ei si poate ca au dreptate, s-ar supara daca nu le-ar primi. Ipocrizia si/ sau superficialitatea la nivel macro. Ceea ce pur si simplu ma calca pe nervi este insa dorinta comerciantilor de a momi cumparatorii prin martisoarele-bijuterie. Asadar, martisoarele nu mai sunt pur si simplu martisoare, ci ele trebuie sa poata fi purtate si cand le scoatem firul alb-rosu pentru ca se termina luna martie. Asa au aparut falsurile. Tarabe intregi cu bratari din argint si onix la pret de tinichea, cu cercei din sticla de Murano ce scrasneste a plastic. Snobismul e boala contagioasa, iar aceste asa-zise martisoare vor face pe multi sa moara repede de ea.

Si stati, ca isteria abia a inceput. Apogeul urmeaza pe 8 martie, cand cine stie ca vom mai vedea pe strada. Poate inele cu diamante la pretul unei paini sau perle de cultura ieftine ca un covrig. Vai, mi-e teama de ce as putea primi zilele astea, doar pentru faptul sunt femeie!

PS Totusi primavara ramane anotimpul pe care il iubesc cu tot sufletul. Pentru mine, venirea ei e simbolizata nu de ghiocei, pe care nu-i gaseam cand eram mica in padurea langa care am copilarit, la Stupca, in Bucovina, ci de ciobotica cucului si de floarea pastelui.

Echipa lui Tismaneanu. In vizita la IICCMER

2010-03-02T16:30:00.005+02:00

"Contrar a ceea ce s-a spus (din nestiinta, din graba ori din alte motive), IICCMER va continua sa acorde maxima importanta mecanismelor represive care au instaurat si au perpetuat regimul comunist in Romania. Analiza raului produs de Partid si Securitate reprezinta un imperativ complementar studiului aprofundat al ideologiei, al propagandei, al economiei, al societatii.". Aceasta este replica pe care Vladimir Tismaneanu, numit de premierul Emil Boc la sfarsitul saptamanii trecute presedinte al Consiliului Stiintific al IICCMER, a dat-o ieri pe blogul sau celor care au acuzat absenta din noua lege de functionare a institutului a unor atributii explicite de investigare a crimelor comunismului. Totodata, acesta a anuntat ca va reorganiza din temelii institutul si ca preluarea conducerii se va face dupa un riguros control financiar, sub auspiciile Curtii de Conturi.

Desi angajatii IICCMER credeau, dupa aparitia hotararii de guvern, ca numirile vor trena cel putin cateva saptamani, iata ca nu a fost nevoie decat de cateva zile. Astazi, Ioan Stanomir, presedintele stiintific al IICCMER, insotit de doi apropiati colaboratori ai lui Vladimir Tismaneanu, Mihail Neamtu si Bogdan-Cristian Iacob, au fost in vizita la IICCMER pentru a cunoaste vechea echipa. Neamtu, absolvent de teologie, este vizat pentru postul de director stiintific, iar Iacob va fi foarte probabil viitorul secretar al intitutului. Ramane de vazut cui vor reveni functiile de sefi de departamente. Pentru maine este programata o sedinta cu vechii sefi de sectii.

Cum s-a nascut fascismul. Vezi un film de Palm d'Or

2010-02-22T16:15:00.011+02:00

V-ati intrebat vreodata de ce nazismul nu a fost posibil intr-o tara precum Anglia sau precum Franta? Eu m-am intrebat de multe ori. Pentru a gasi un raspuns, in facultate am citit -mai de voie, mai de nevoia unei bibliografii la cursul de Doctrine politice- "Mein Kampf". Nu am gasit insa o explicatie satisfacatoare in aceasta carte, asa cum nici "Psihologia multimilor" a lui Gustave le Bon nu m-a ajutat pana la capat. Restul l-am descoperit foarte recent intr-un film "despre copiii germani", cum subintituleaza chiar regizorul Michael Haneke "Das Weisse Band" (in traducerea engleza, "The White Ribbon").

Desi filmul te tine cu sufletul la gura de la primul la ultimul minut, nu vreau si nici nu cred ca pot sa rezum actiunea lui. Pot sa spun doar ca in atmosfera unui sat din Germania anului 1913, recreata cu finete de Haneke in cadre alb-negru, copiii intrupeaza ideea ca o educatie definita prin rigori si interdictii nu duce decat la comportament deviant, la ura si, in extenso, la totalitarism. Actiunea nu este deloc intamplator plasata in 1913, in perioada premergatoare Marelui Razboi. Copiii cu "panglica alba" ai lui Haneke pot fi cei cu care Hitler a cladit fascismul doua-trei decenii mai tarziu. Meritul fimului este ca nu spune explicit asta si ca in nici un caz nu este vindicativ.

Gratie subtilitatii cu parfum de geniu a lui Haneke, ne putem permite sa ne bucuram de "Das Weisse Band", daca vrem, doar pentru mister. Sau sa-l vedem ca pe un film despre complexa relatie parinti-copii.

Fara legatura cu Palm d'Or-ul din palmares sau cu cele doua nominalizari la Oscarul de luna aceasta, pentru mine este cel mai bun pe care l-am vazut in ultimele luni. Iar, dupa unii, am vazut prea multe. Vizionare placuta! Si, as indrazni sa spun, obligatorie...

2010-02-22T16:14:00.001+02:00

"Nationalistul" de la Iasi, prezentator la Antena 2

2010-02-20T00:03:00.005+02:00

Recent, oprindu-ma pentru cateva minute cu telecomanda pe Antena 2, am zarit un personaj care aducea cu cineva cunoscut demult, la Iasi, despre care am scris vreme de cateva saptamani, aici, aici, etc. Initial am crezut, cum am zis, ca e doar o asemanare izbitoare cu un tanarul despre care stiam ca si-a inceput cariera recitand la conferintele PRM Iasi din Vadim Tudor, insa sfarsitul promo-ului la emisiunea "Filmul sau viata" mi-a confirmat ca este, totusi, vorba despre aceeasi persoana. Vlad Hogea. Fost deputat. Fost peremist. Fost becalist. Si, nu in ultimul rand, nationalist. Asta ca sa parafrazez titlul cartii cu care Vlad Hogea a dat lovitura in 2001.

"Cine lupta cu evreii lupta cu diavolul". Acesta este doar un citat din cartea lui Vlad Hogea care i-a atras la vremea protestele firesti ale comunitatii evreiesti din Romania si ale Ambasadei Israelului.

Cel mai grav a fost ca volumul a aparut sub egida Academiei, via Gheorghe Buzatu, profesorul caruia Hogea ii datoreaza si titlul de doctor in istorie, obtinut la Universitatea din Craiova.

Cel mai naucitor a fost ca pe cartea din colectia "Romanii in istoria universala", in care au fost publicati printre altii Eminescu si Iorga, Hogea a tinut (iar coordonatorul Buzatu a acceptat) sa o puna pe coperta a doua pe prietena sa de atunci. Din cate imi amintesc (imi pare rau, dar Hogea nu se afla in biblioteca mea, pentru a verifica) prietena era nimeni alta decat Oana Turcu, cea care acum face o emisiune vulgar-cretinoida pe Antena 2, impreuna cu sotul sau. Prin urmare e colega cu fostul.

Revenind la Vlad Hogea, care a fost exclus pe listele pentru europarlamentare tocmai din cauza "Nationalistului", sper sa-si incheie cariera la fel de bine cum a inceput-o. Recitand din opera actualului lui stapan, Dan Voiculescu.

Dilema zilei. "Marius Oprea presedinte!"?

2010-02-11T23:53:00.005+02:00

Motive personale m-au tinut o vreme departe de acest blog. In virtutea inertiei sau/si a interesului pentru subiect, am scris insa aici si aici despre problema IICCMER. In ultimele zile insa, am primit alte scrisori de sustinere pentru Marius Oprea. Din respect pentru semnatari, o sa public aici cateva fragmente. Cu mentiunea ca, din mai multe surse, doleanta lor nu mai are aproape nicio sansa sa fie rezolvata. Interesant este acum de ghicit cine ii va lua locul? Poate unul dintre nominalizatii care au negat ca vor accepta?

"Sperăm că dl. Boc va înţelege că înlocuirea preşedintelui interimar al IICCMER nu va putea reprezenta un simplu act administrativ, pierdut în hăţişul cenuşiu al deciziilor executive curente. Dl. Marius Oprea s-a identificat cu o strategie de explorare ştiinţifică şi de instrumentare juridică a crimelor împotriva umanităţii comise în timpul guvernării comuniste a României, o strategie recunoscută pe plan internaţional pentru coerenţă, competenţă şi spirit inovativ", apel catre Emil Boc semnat de 41 de intelectuali

"Aştept ca societatea civilă românească să nu îngăduie schimbarea lui Marius Oprea. Aştept de la dl. Vladimir Tismăneanu, preşedintele Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România care, în timpul redactării Raportului Final a făcut echipă cu Marius Oprea, să-l sprijine şi să se solidarizeze cu Institutul", Doina Cornea

"Îmi dau seama de dificultăţile pe care le presupune revenirea la un trecut care implică actori in viaţă. Sunt, ca şi dumneavoastră, cetăţean al Europei şi înţeleg răspunderea pe care o avem: să facem lumină asupra trecutului, pentru că este vorba de memoria oamenilor şi de dreptul la adevăr. Marius Oprea lucrează, în mod remarcabil, în sensul voinţei şi al transparenţei. Nu opriţi acest proces salutar pentru ţara dumneavoastră şi pentru Europa", Catherine Durandin

"Indepartarea lui Marius Oprea ar constitui un semn evident de regres al guvernului român, referitor la problema istoriei şi memoriei totalitarismului în România, şi ar da un semnal deosebit de negativ în direcţia celorlalte ţări europene", Stephane Courtois

Update: Lista de sustinatori ai lui Marius Oprea s-a imbogatit azi cu numele Anei Blandiana si a colegilor acesteia din "Academia Civica".

"Marius Oprea nu este doar autorul cartilor sale, care il recomanda ca pe unul dintre istoricii cei mai aplicati ai comunismului din Romania, el este cel care a trecut de la cercetarea in scris la cercetarea in fapta. Neconfirmarea sa la conducerea acestui institut nu ar fi o simpla schimbarea de persoane, ci o desolidarizare de cercetarile sale si o punere sub semnul intrebarii a eforturilor depuse de intreaga sa echipa pentru intelegerea istoriei noastre recente"

Atac BOR impotriva bunului simt

2010-01-19T15:13:00.002+02:00

- Criza de fiere si pierdere a credibilitatii -

Grupul mirenilor ortodocsi care merg cel putin odata pe an la spovedanie isi manifesta indignarea si dezaprobarea fata de refuzul Patriarhiei de a permite deschiderea dosarelor de colaborare a clericilor cu Securitatea (Directiile I, poate a II-a, dar mai ales a III-a) si de spaima cu care BOR priveste "scurgerile" din dosarele inaltilor sai ierarhi, inca in viata aceasta sau trecuti deja la Dreptul Judecator, acolo unde nu e nici intristare, nici suspin, nici CNSAS si nici Sinod. Aceasta situatie este in flagranta contradictie cu bunul simt precum si cu pocainta pe care preotimea o propovaduieste doar pentru noi, ceilalti.

BOR continua sa se dovedeasca incapabila sa evalueze obiectiv pornirea fireasca a unei anumite parti a presei de a scoate la lumina adevarata atitudine a multor clerici ortodocsi fata de regimul comunist si isi permite sa faca aprecieri iresponsabile si tendentioase in comunicate de presa pline de duh necrestinesc.

Reamintim faptul ca in timpul dictaturii comuniste Biserica nu s-a identificat cu ideologia ateista de stat (chiar daca nu mai avea mult) dar a profitat din plin de avantaje, ca acela de a intra in posesia lacasurilor cultului greco-catolic, cu largul sprijin al inchisorilor de la Aiud, Sighet sau Gherla. Fara a tine cont de acel context extrem de ostil in care Biserica a supravietuit destul de rubiconda, cei ce acuza asa-numita deconspirare a clericilor colaboratori ai securitatii opereaza de fapt asasinate la comanda ale memoriei publice, considerand ca nu au de dat seama nimanui. Nici macar acelor confrati clerici ortodocsi care au avut curajul sa spuna NU si sa plateasca cu cariera, liberatea si chiar viata.

Dat fiind ca aceasta deconspirare i-a vizat pana acum aproape exclusiv pe clericii ortodocsi, facem un apel sincer la acei ierarhi si preoti care stiu ca au colaborat sa divulge neintarziat numele clericilor de alte confesiuni pe care i-au observat cand stateau la coada in casele conspirative pentru a-si prezenta spovedaniile ofiterului de legatura. Consideram ca aceasta atitudine ar aduce doar beneficii poporului roman, nu chiar atat de profund religios si prea putin aparator al valorilor, fie ele crestine sau nu. Oricum, nu credibilitatea Bisericii va scadea, poate doar cea a ierarhilor care pana acum au preferat sa doarma linistiti cu gandul la dosarele arse cu harnicie de Securitate in zilele calde ale lui decembrie 1989.

Originalul aici.

"Sa nu-ti faci idoli din oameni in viata"

2010-01-12T17:20:00.012+02:00

Este titlul unui capitol din cartea "Reeducarea de la Aiud. Peisaj launtric", aparuta la Editura Christiana in 2009, titlu asupra caruia mi-a atras atentia chiar autorul, Demostene Andronescu. Capitolul se referea la abjurarea de la legionarism a poetului Radu Gyr, insa mi se pare ca indemnul se potriveste foarte bine acelora care zilele acestea sufera din cauza celor aflate despre mitropolitul Bartolomeu Anania. Ce am avut de spus despre acest caz am scris in articolul de ieri si de azi din EvZ si voi mai scrie si zilele urmatoare tot acolo.
Dincolo de polemicile starnite de acest caz, vreau sa vorbesc aici despre oamenii pe care i-am cunoscut in ultimele luni documentand acest subiect. Sunt oameni care au fost si ei inchisi, ca si mitropolitul, la Aiud, iar unii au supravietuit in odioasa Zarca. Sunt oameni care, de la capatul celalalt al firului de telefon sau prin discutii fata in fata in zile infrigurate de toamna, m-au invatat despre suferinta, demnitate si memorie mai mult decat voi putea transmite vreodata mai departe prin ceea ce scriu.
Nicolae Purcarea, din Brasov, a fost primul care si-a deschis sufletul in fata mea. Mi-a vorbit despre suferinta sa, despre lupta pe viata si pe moarte de la Aiud, despre munca in echipa de zidari, despre abjurarile colegilor si despre Gheorghe Craciun. M-a impresionat ca m-a cautat ulterior pentru a nuanta declaratiile cu privire la Anania. Doar din considerentul ca nu e el atat de curat pentru a-l judeca pe actualul mitropolit.
Pe Demostene Andronescu nu mi-a fost deloc greu sa-l recunosc la intalnirea stabilita in fata la Arhitectura. O tinuta dreapta si o privire darza. Un om care a reusit sa ramana un exemplu de moderatie in pofida tuturor ororilor pe care a fost nevoit sa le indure. Cartea sa reprezinta un document important al reeducarii si o recomand mai ales celor tineri pentru a invata ce a insemnat cu adevarat comunismul.
Ioan Tonea mi-a vorbit tocmai din Prundu Bargaului si, cu toate ca s-a numarat printre putinii "rezistenti" de la Aiud, nu a facut deloc parada de biruinta sa. Dimpotriva. Discutia noastra a fost, din pacate, franta de suferinta sa fizica.
Cerebralul Mircea Muresan mi-a trasat in cuvinte harta Aiudului si mi-a descris in amanunt, cu o aparenta detasare, viata de puscarias politic. Se intreba retoric, cu autoironie, cati din detinutii de atunci au ramas marcati psihic pana azi.
Pe Grigore Caraza l-am cunoscut mai intai prin cartea sa, "Aiud insangerat", pentru ca mai apoi sa am cu el o ampla discutie despre Aiud. Are opinii radicale cu privire la rolul lui Anania in reeducare, pe care si le sustine cu o gramada de fapte relatate in detaliu. Nu il defineste insa ura fata de reeducatori si/ sau confratii care au cedat. Ci tocmai o paradoxala seninatate.

Le multumesc.

Dilema la CNSAS. A lasa sau nu jurnalistii in arhive?

2009-12-30T14:49:00.005+02:00

Saptamana trecuta Ladislau Csendes a demisionat din functia de presedinte al CNSAS (NB nu si din cea de membru in Colegiu), imediat dupa aparitia in EvZ a unei analize de bilant. Doua saptamani am incercat sa-l conving sa accepte un interviu si, refuzandu-ma cu obstinatie, am sfarsit prin a crede ca e vorba de lipsa de competenta. Rezultatele CNSAS mi-au confirmat, pe parcursul documentarii, aceasta teorie. Iar demisia a consfintit-o.
Dar acum vreau sa vorbesc despre o alta atitudine a domnului Csendes. Ca un preambul la non-raspunsurile pe care mi le-a dat, prin intermediari, in cele din urma, la cinci intrebari, domnul presedinte a atasat un avertisment deloc discret.

"Dumneavoastră sunteţi un fost cercetător extern, acreditat la CNSAS, căruia i s-a ridicat acreditarea. Dumneavoastră aţi solicitat reacordarea acestei calităţi. Vreau să vă precizez că decizia va aparţine exclusiv Colegiului"

Fireste, domnul Csendes nu aminteste si motivele pentru care mi-a fost ridicata in 2005 acreditarea in Colegiu: un articol despre relatia cu Securitatea a actualului vice-prim-ministru, liderul UDMR Marko Bela. Cel care a propus retragerea acreditarii a fost chiar Ladislau Csendes, docilul membru al Colegiului numit de UDMR. Sub conducerea fara scrupule a lui Ghoerghe Onisoru, pozitia luata atunci de societatea civila nu a avut nici un efect. Au trecut, iata, patru ani si jumatate de atunci, unii au fost presedinti si nu mai sunt, arhiva CNSAS s-a burdusit cu dosare, legea s-a schimbat si principiile ce guverneaza institutia s-au emancipat. Un singur lucru pare a fi ramas neschimbat. Reflexul de a ascunde dosarele, strans legat de grija de a nu ramane datori fata de cei care sparg barierele. Vestea si mai proasta este ca, pe langa prevederile reformatoare, in legea noua s-a strecurat si una menita sa-i perpetueze pe actualii membri in functii. Pot sta in scaunele acelea cate mandate vor ei sau partidele carora le sunt fideli. Fara numar.

Basescu catre Patapievici: "Ce mai faci, Pinocchio?"

2009-12-16T22:41:00.010+02:00

Un text mai vechi al lui Codrin-Liviu Cutitaru, republicat astazi in "Ziarul de Iasi", readuce in discutie o tema sensibila si mult batatorita in ultimii ani: intelectualii si puterea. Studiu de caz: Horia-Roman Patapievici, presedintele Institutului Cultural Roman. Pretextul este oferit de una din replicile publice memorabile ale lui Basescu, rostita la premiera filmului "432": "Ce mai faci, Pinocchio?", a zis Basescu, adresandu-i-se lui Patapievici. Socanta si absolut penibila in acel context, zicerea lui Basescu pare, din nefericire, potrivita in acest moment pentru autorul "Politicelor". Pana acum informatiile oferite cotidianului spaniol "La Vanguardia" despre existenta unei casete compromitatoare cu Geoana nu s-au adeverit, insa chiar daca acest lucru s-ar fi intamplat problema este nu daca exista caseta si daca Traian Basescu a avut-o in campanie, ci cu totul alta. Din ce punct sustinerea unui om politic, fie el si presedinte de tara, devine periculoasa si ridicola?

PS Codrin-Liviu Cutitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universitatii "Al.I.Cuza" din Iasi si unul dintre publicistii mei preferati, ale carui texte va recomand sa le cautati in "Ziarul de Iasi".

Do you like SOV?

2009-12-08T14:29:00.008+02:00

Dacă, prin absurd, acest interviu ar fi fost publicat înainte de alegerile prezidențiale și ar fi fost citit de toți cei care ar fi mers la urne, sunt sigură că altul ar fi fost rezultatul.

Talentatul domn Vîntu, în ale cărui mreje se spune că nu este deloc greu să cazi, lasă să se întrevadă aici mai multe despre sine decât de obicei. O fi și meritul intervievatorului, însă cred că -fiind vorba de acest personaj fabulos al tranziției pe care o blamează atât-„dezvăluirile„ sunt mai degrabă expresia unui calcul foarte riguros.

Interviul a fost dat înainte chiar de dezbaterea de joi între TB și MG și parcă, printre rânduri, se simte dorința de modelare a răspunsurilor în așa fel încât să dea bine indiferent de câștigătorul alegerilor. Vîntu accentuează că urăște și bețivii, și proștii, adică -în traducere liberă- a vrut să spună că nu are pentru MG o apreciere mai mare decât are pentru TB? Ideea pare cu atât mai plauzibilă cu cât vizita lui MG la SOV, precum și confirmarea sa chiar de către gazdă, au înclinat decisiv balanța electorală în favoarea lui TB. Cu alte cuvinte, cu toată susținerea lui MG de care a fost acuzată Realitatea, în ultimele zile înainte de alegeri SOV s-a comportat ca și cum nu și-ar fi dorit ca MG să câștige, ba chiar -pe alocuri- chiar dimpotrivă.

În altă ordine de idei, vă invit să citiți acest interviu pentru că relevă nu fața malefică, de care s-a tot făcut uz în campanie și în care sunt doctori ambii candidați, ci o studiată „față umană„ a mogulului. Și tristețea sa.

Rep: Dacă aţi fi preşedinte, ce măsuri de ieşire a României din criză aţi adopta?
SOV: Bucuraţi-vă şi rugaţi-vă lui Dumnezeu să nu fiu eu preşedintele României. Bucuraţi-vă că nu sunt şi rugaţi-vă la Dumnezeu să nu ajung. Să nu ajungă vreodată unul ca mine preşedintele României.

Rep: De ce?
SOV: Urăsc beţivii şi proştii. Un tip care urăşte, care are capacitatea de a urî aşa cum îi urăsc eu pe beţivi şi pe proşti, n‑are voie să ajungă să aibă puterea unui preşedinte. (www.capital.ro)

Istorie contrafactuală: ce-ar fi fost dacă...MG ar fi devenit președinte?

2009-12-07T15:30:00.013+02:00

Când cineva s-a crezut atât de aproape de victorie, celor care l-au susținut nu le rămâne decât alinarea istoriei contrafactuale. Sunt foarte mulți cei care cred cu tărie că le-ar fi fost mai bine cu MG, iar înfrângerea sa le-a dărâmat scenariile de propășire personală. Dar nu despre acest MG care s-a vrut președinte vreau să vă vorbesc, ci despre un altul...

Acesta a vrut în 1989, mai ales în timpul Congresului al XIV-lea al PCR... Atunci a considerat că cea mai potrivită metodă de a protesta față de regim este o scrisoare deschisă adresată participanților Congresului prin care se autopropunea nici mai mult nici mai puțin pentru funcția de secretar general al partidului. Scrisoarea nu a ajuns la destinație, probabil din fericire pentru autor și din nefericire pentru România..

Epistola pierdută și istoria ei au fost publicate recent în revista ieșeană „Timpul„. Conținutul scrisorii lui Mihai (Dinu) Gheorghiu, căci despre el este vorba, îl redau mai jos cu invitația de a face un exercițiu de imaginație. Ce-ar fi fost dacă această scrisoare ar fi ajuns unde trebuia? Răspunsurile mi se par mult mai intersante decât cele care privesc (im)posibila victorie a lui Mircea Geoană.

PS Mihai Dinu Gheorghiu este astăzi profesor la Universitatea „Al.I.Cuza„ din Iași, specializat în sociologia educației, a elitelor și sociologia muncii.

Scrisoare deschisă participanților la cel de-al XIV-lea Congres al PCR, București, noiembrie 1989

Subsemnatul, Gheorghiu Mihai Dinu, membru al PCR din anul 1973 cu carnetul n°1047825, aparținînd în prezent de organizația de partid din Universitatea „Al. I.Cuza„, Iași, încadrat ca sociolog cercetător la Centrul de Științe Sociale al acestei Universități, doresc să supun atenției dumneavoastre concluziile discuțiilor avute cu un număr de 72 de membri de partid, reprezentînd cvasi-totalitatea prietenilor și cunoscuților mei.

1. Opinia noastră comună și, înclin să cred, a majorității membrilor PCR, deci și a unei mari părți a acestui Congres, este că actuala situație gravă a țării impune o schimbare radicală a conducerii PCR, schimbare ce o putețI decide numai Dvs., în conformitate cu statutul partidului. Cum acest lucru nu este posibil decît prin înlocuirea actualei conduceri, am găsit de cuviință să vă cer, întemeindu-mă pe dorința intimă a prietenilor mei și pe aspiraț iile profunde ale majorității membrilor de partid, eliberarea din toate funcțiile ce le dețin în prezent a lui Nicolae Ceaușescu, a Elenei Ceaușescu și a unora dintre principalii lor colaboratori.

2. Pentru funcția de secretar general al partidului, îmi permit să vă sugerez alegerea unui vechi militant (Gheorghe Rădulescu ar putea fi unul dintre ei) ori a unui alt activist cu experiență în muncile de răspundere, a unui om capabil să reintroducă democrația în viața de partid și să inițieze reformele menite a ușura viața grea a țării.

3. în cazul în care totuși nu se va formula nici o altă propunere, țin să vă aduc la cunoș-tință intenția mea de a candida eu pentru ocuparea acestui post, pe baza unui program ale cărui principale puncte vi le voi prezenta în continuare. Nefiind delegat la Congres, alegerea mea nu va fi posibilă decît prin modificarea statutului partidului, Dumneavoastră dispunînd de posibilitatea de a decide asemenea modificări. Vă propun de asemenea ca noua conducere să aibă un caracter interimar, urmînd să se procedeze la noi alegeri la doi ani după ce vor fi inițiate reformele politice, economice și sociale menite să readucă România la nivelul de la care s-a prăbușit sub actuala conducere.

4. Caracterul iresponsabil al actualei conduceri decurge din falsificarea aspirațiilor majorității populației țării ca și a majorității membrilor partidului. Democratizarea vieții publice din România este de aceea principala reformă pe care trebuie să o inițieze Congresul: desființarea oricărei forme de cenzură; oprirea persecuțiilor împotriva celor care critică sau se opun actualului sistem politic, acordîndu-li-se posibilitatea de a-și exprima opiniile în presă, la radio și televiziune; dreptul de asociere pentru toți cetățenii României în organizații independente, care să dispună de
propriile lor mijloace de comunicare; libertate de mișcare și de informare pentru toți ziariștii români și străini. Alte măsuri cu character urgent pentru extinderea libertăților publice: restrîngerea aparatului de securitate și punerea acestuia sub controlul unei comisii parlamentare, ale cărei rapoarte să fie periodic date publicității; abrogarea actualelor legi, decrete sau dispoziții privind relațiile cu cetățeni străini; acordarea dreptului de a deține la domiciliu un pașaport tuturor cetățenilor români șI de a putea călători în străinătate fără acordul prealabil al instituției unde lucrează; recunoașterea dreptului persoanelor particulare de a acționa în judecată instituțiile și persoanele oficiale inclusiv în legătură cu încălcarea drepturilor lor politice; asistență juridică pentru toți cei împotriva cărora se deschid acțiuni penale din momentul deschiderii acțiunii; libertatea manifestațiilor și a grevelor, inclusive a celor cu caracter politic; încetarea oricărei discriminări cu caracter etnic său religios și acordarea unei largi autonomii locale. Modificarea în sensul celor de mai sus a prevederilor Constituției și eliminarea articolului privind rolul conducător al partidului comunist în stat.

5. Extrem de urgență este adoptarea unor măsuri cu caracter social destinate a ameliora viața anumitor categorii ale populației: întreruperea oricărui export de produse alimentare pînă la restabilirea situației generale. Publicarea tuturor datelor privind producția, stocurile și modul de distribuire a alimentelor. Solicitarea de ajutoare externe, în special pentru medicamente. Efectuarea de anchete sociale privitoare la starea de sănătate, posibilitățile
de alimentație și condițiile de locuit ale întregii populații și publicarea tuturor datelor. Abrogarea actualelor dispoziții legale privitoare la interzicerea avorturilor și încurajarea natalităț ii exclusiv prin mijloace menite să amelioreze viața mamelor și a copiilor. Efectuarea de anchete sociale asupra condițiilor de viață în spitale, școli cu internat, unități militare, închisori, colonii de muncă și alte instituții asemănătoare, publicîndu-se apoi datele respective.

6. Măsuri cu caracter economic, destinate în primul rînd să amelioreze posibilitățile de aprovizionare a populației și să îmbunătățească condițiile de viață în diferitele colectivități: încurajarea și protejarea tuturor categoriilor
de mici producători și reducerea obligațiilor acestora față de stat; lichidarea treptată a unităților economice nerentabile, redistribuirea bunurilor acestora și a forței de muncă în funcție de necesitățile reale ale pieței; organizarea unui nou sistem de asociere cooperativă a muncii în agricultură, inclusiv prin posibilitatea de arendare a unor terenuri persoanelor particulare; restrîngerea efectelor legii privind controlul averilor doar asupra unora dintre personalitățile vieții publice, publicîndu-se pentru început un raport amănunțit privitor la averea actualului secretar general al partidului și președinte al republicii și a familiei sale; garantarea proprietății individuale în egală măsură cu cea de stat și cea cooperatistă; transformarea leului în valută convertibilă și lărgirea dreptului persoanelor particulare de a poseda valută străină; integrare economică socialistă și europeană, bazată pe reformele similare desfășurate în prezent în URSS, Polonia și Ungaria.

7. Măsuri cu caracter cultural și edilitar: încetarea actualei campanii de sistematizare rurală și supunerea ei unei discuții publice, inclusiv prin consultarea populației fiecărei localități în parte; încheierea urgentă a lucrărilor la actuala „Casă a Republicii“ și la celelalte construcții monumentale și destinarea acestora unor instituții cu caracter social: spitale, instituții de învățămînt, cămine pentru bătrîni, cămine culturale și altele. Darea imediată în folosință a apartamentelor de pe actualul bulevard al „Victoriei Socialismului“ acelor familii care nu dispun de condiții corespunzătoare de locuit; mărirea bugetului destinat invățămîntului și culturii; autonomie politică instituțiilor de învățămînt și desființarea învățămîntului politic; desființarea „Festivalului Cîntarea României“ și distribuirea fondurilor acestuia caselor de cultură din țară; restabilirea funcționării normale a organizațiilor profesionale ale oamenilor de artă și cultură și respectarea autonomiei acestora; refacerea catedrelor din învățămîntul superior prin ocuparea posturilor vacante și reînființarea celor suprimate; reducerea numărului de ore prevăzute pentru cadrele didactice, respectarea vacanțelor acestora, ca și a vacanțelor elevilor și studenților; interzicerea folosirii copiilor la muncile agricole.

8. Măsuri cu caracter internațional, menite să refacă imaginea României, astăzi grav compromisă: respectarea tuturor acordurilor internaționale semnate, inclusiv și în primul rînd a celor referitoare la drepturile omului; restabilirea legăturilor amicale cu statele vecine, îndeosebi cu Ungaria; acordarea de garanții privind dezvoltarea autonomă a tuturor naționalităților conlocuitoare; recunoașterea dreptului la emigrare pentru toți cetățenii țării.

9. înainte de a încheia aș dori să mă adresez familiilor Ceaușescu și Petrescu, precum și celorlalți sprijinitori apropiați a actualilor conducători: faceți un gest de bunăvoință față de țară și convingeți-i să se retragă. Dați dovadă de înțelegere față de gravele probleme ale țării, încurajînd un spirit de reconciliere națională atîta vreme cît nu va fi prea tîrziu, atîta vreme cît nu vi se va imputa fiecăruia în parte prețul foarte ridicat la care se ridică în present dezastrul. Puneți capăt spectacolului ridicol al aplauzelor și uralelor, care nu dovedește decît că actualei conduceri îi este frică pînă și de propria ei umbră, care este partidul și membrii săi. Participanților la Congres nu le rămîne decît să iasă din umbra lui Nicolae Ceaușescu pentru că spectacolul să înceteze șI frica să dispară. Urmîndu-l pe el, care a reușit numai în cîțiva ani să distrugă mare parte din economia națională și să înfometeze populația, unde putem ajunge?

Mihai Dinu Gheorghiu Iași, Iulie – August 1989

Habanita: alegerea parfumată a sezonului

2009-12-06T16:48:00.008+02:00

Tot o alegere, la fel de dificilă: parfumul care să facă frigul mai ușor de suportat, care creeză amprentă și care te duce cu gândul departe: nu doar la Provence, ci -poate în egală măsură- și la nesfârșitele întinderi rusești, încremenite de ger. Cine s-a rătăcit vreodată pe străzile din Grasse știe că asta este cea mai rafinată opțiune. Rămâne de văzut doar dacă celebra creație a casei Molinard ți se potrivește sau nu.

Alegeri: a nu merge la vot

2009-12-06T15:57:00.004+02:00

Zilele acestea m-au adus la exasperare îndemnurile insistente de a merge la vot. Citesc prin ziare texte care mai de care mai moralizatoare privind obligația de a ne prezenta la urne. Primesc telefoane în care oamenii mă întreabă cu cine votez și li se pare groaznic că nu votez cu Mircea Geoană și îl las pe Băsescu să cîștige „nestingherit”. Alții mă somează să votez cu Traian Băsescu pentru că o avea și el păcatele lui, dar e mult mai puțin periculos decât primul și nu trebuie să „las” țara din nou pe mâna PSD.

Această frenezie generală mă determină în sine să fac un pas înapoi, însă decizia mea a fost luată cu mult înainte ca ea să se declanșeze, mai exact în urmă cu două săptămâni, la anunțarea rezultatelor primului tur. Nu mă interesează că unii nu vor să admită că opțiunea de a nu vota reprezintă și ea o alegere. Și cred chiar că asta nu îmi ia dreptul de a comenta/ critica situația politică.

Cu ce este mai lăudabil votul pentru „răul cel mai mic„ decât votul de blam acordat întregii clase politice prin neprezentare? Conștiința mea e mai importantă decât rezultatul lor și ea este deja încărcată din 2000, când ca majoritatea celor care azi îmi spun imperativ să votez cu X sau cu Y, l-am votat pe Ion Iliescu. Am considerat că e suficient. Că distanța între „răul mic„ și „răul mai mare„ nu justifică și de această dată compromisul.

Dilema zilei. Marlon Brando- "nasul" sau cel al lui Bertolucci?

2009-11-30T17:58:00.003+02:00

Si "Nasul", si "Ultimul tango la Paris" dateaza din 1972. Primul a facut istorie, iar coloana lui sonora o poti auzi stilizata (stalcita) rasunand din mobilul celui caruia nu-i pasa ca te calca pe picioare in metrou si care habar nu are cine e Coppola. Al doilea e ceea ce unii ar numi "un film de arta", deci cu mult mai putin succes la public. Il recomand insa tuturor celor care nu l-au vazut inca pentru ca arata un Marlon Brando cu totul uimitor sub bagheta magica a lui Bernardo Bertolucci. Un film scormonitor, un film care-ti transmite fara drept de apel intrebarile existentiale ale personajelor. Nu in ultimul rand un film de dragoste avangardist pentru momentul lansarii lui.
Vizionare placuta!

Dilema zilei. Cit de crud poate fi Traian Basescu? Niste raspunsuri de la sotia sa

2009-11-27T19:14:00.012+02:00

Am citit acest interviu saptamana trecuta, dupa ce sotul meu mi-a vorbit despre el, catalogandu-l drept "induiosator". Mie mi s-a parut aproape ireal. M-am gandit sa ii dedic o postare dupa ce Traian Basescu a declarat ca nu si-a lovit niciodata sotia, desi nimeni nu-l acuzase de asta. Nu sunt fan Traian Basescu si cu atat mai putin un viitor votant al lui Mircea Geoana si imi asum riscul ca aceste randuri sa fie citite in cheie electorala. Dar nu agreez aplicarea principiului "crede si nu cerceta" in politica, asa ca abia astept ca o instanta credibila (fie ea Institutul de Cercetari Criminalistice sau alta) sa se pronunte cu privire la tema violentei lui Base (si sa o inchida, sper), ce a adus campania electorala intr-o zona a derizoriului.

Interviul cu pricina i-a fost luat Mariei Basescu in 1995, de Irina Corduneanu, de la "Ochiul soacrei". Pe atunci actualul presedinte era parlamentar, iar sotia sa o casnica foarte nefericita. Inainte de toate insa, o mama depasita in relatia cu fiica cea mica, EBA, care, iata, nu doar dupa chip arata a cui progenitura este.

"Adevaratul meu regret e ca nu am mai avut un copil. Dar nu s-a putut, sotul meu fiind atat de mult plecat"
Cand ati venit la Bucuresti?
In octombrie, anul trecut (1994). Pana atunci veneam numai sa spal vasele si sa fac curat. Vreau sa va spun ca este pentru a doua oara in 20 de ani de casnicie cand avem familia reunita. Prima oara a fost pentru 10 luni, din februarie ′90 pana in noiembrie acelasi an, cand sotul meu a fost ministru secretar de stat. Cand am venit la Bucuresti chiar am avut unele neintelegeri; eu si fetele, cand venea sotul acasa, ne duceam dupa el in birou. Si el se enerva. Isi lua dosarele si pleca in alta parte. Era obisnuit singur. Dar pe mine singuratatea ma apasa. Chiar vreau sa-mi cer scuze pentru felul in care ma exprim. Probabil ca ma exprim greoi. Asta pentru ca foarte mult timp am vorbit numai cu cainele. Veniti in Bucuresti, fara prieteni... am dat telefoane la Constanta si am vorbit cu rudele, cu prietenii de acolo. Asta vreo doua luni. Pana a venit nota de telefon, aproape 60.000. Sotul meu s-a suparat foarte tare. Asa ca de atunci am vorbit numai cu Dick.
Ce pasiuni aveti? Ati avut si unele pasiuni trecatoare?
Pasiunea mea de acum e tricotatul. Asa imi trece timpul mai usor. Iar despre pasiuni trecatoare ce sa spun? A fost o intamplare oarecum amuzanta in 1988. Am mers cu sotul meu in Belgia si acolo am avut televiziune prin cablu. Ma sculam la 6 dimineata si dadeam drumul la televizor si-l opream noaptea tarziu, pe la ora doua. Abia dupa o saptamana am iesit din casa si eram cheauna. Dupa un timp am inceput sa ma uit selectiv. Imi place sa dansez, dar de mult, de foarte mult timp n-am mai avut cu cine. Asa ca am si uitat, probabil.
Puteti alcatui o rubrica a regretelor privind viata dv.?
Da, regret ca n-am mai putut lucra. V-am spus, imi placea compania, agitatia. Oricum, acum e prea tarziu. Dupa o pauza de 15 ani e greu sa-ti reiei activitatea. Mi-am iesit din mana, cum se spune. Adevaratul meu regret e ca nu am mai avut un copil. Cum tot am fost casnica, macar sa mai fi avut un copil pe langa cele doua fetite. Dar nu s-a putut, sotul meu fiind atat de mult plecat.

"Cea mica tinea mereu cu taica-su"
Cum descrieti o zi obisnuita din viata dumneavoastra?
In fiecare zi ma scol la ora sapte pentru a pregati cafeaua sotului meu. Apoi pregatesc micul dejun si plec la piata. Cand ma intorc, gatesc. Eu gatesc in fiecare zi, pentru ca sotul meu nu mananca de doua ori acelasi fel de mancare si, apoi mai sunt si fetele: una vrea supa, alta ciorba si tot asa. Pe urma masa de pranz si atunci chiar e o nebunie. Fata cea mica vine de la scoala, cea mare pleaca la scoala, cateodata vine si sotul sa manance. Dupa-amiaza fac curat. Vedeti si dumneavoastra, casa asta e prea mare numai pentru mine. Sunt si trei dormitoare sus... in fiecare zi trebuie sa fac curat. Mai trebuie sa-l scot si pe Dick la plimbare... Seara ma uit la Actualitati. Macar vad ce se spune despre sotul meu sau despre partid. In plus, in unele zile spal, iar in altele calc. E foarte multa treaba.

Cum va distrati? Mergeti la film, teatru sau la cumparaturi? Ce faceti in vacante?
Am fost de cateva ori la film. Anul acesta am fost si la o terasa: o data. Asta s-a intamplat la Constanta. Cand ma duc acolo vin prietenii, rudele sa ma viziteze, asa ca am fost o data cu finuta mea la o terasa. Imi place sa merg la cumparaturi, dar numai cand am bani, si asta inseamna in primele doua zile dupa ce ia sotul meu leafa. Altfel nu merg, mi se pare ca toata lumea se uita la mine, stie ca nu am bani. In concedii e frumos. Mie imi place la mare, sa ma bronzez, dar sotului meu nu-i place sa stea la plaja. Asa ca mergem la munte. De regula stam mult, sotul meu a avut trei concedii lungi. Am avut si bani, asa ca am stat cate o luna, chiar mai mult, la munte. Stam la cabana pentru ca la hotel am avut probleme cand erau fetele mici. Vecinii se plangeau de zgomot.
Cum va descurcati cand sotul vine acasa obosit sau nervos?
Trebuie sa fiu toleranta. Sa-mi vad de ale mele si mai ales sa nu-l cicalesc, sa nu-l sacai. La noi in familie exista mentalitatea ca femeia trebuie sa stea la bucatarie. Sa va povestesc ceva. Cand era mai mica, fata mea cea mare a venit acasa foarte uimita si mi-a spus: "Mama, unchiul Vasile spala vasele." Se mira pentru ca pe sotul meu nu-l vazuse niciodata facand treaba. Cea mica, ea tinea mereu cu taica-su, a sarit ca arsa: "Cum, nu-ti aduci aminte, anul trecut, cand tata a venit acasa cu o plasa de paine?"

"Am rugat-o sa nu mai poarte ghete (...) Si m-a dat de perete"
Cum este, ca mama, cand copiii se fac mari?
Ce sa va spun, acum, cand fetele s-au facut mari, ma simt oarecum inutila. Sau poate ca nu e cuvantul cel mai bine ales. Cea mare are 18 ani si cea mica 15. Le-am propus deunazi sa mergem la plimbare si cea mica mi-a spus: "Cum sa mergem? Daca ma vede cineva cu tine?" Dar cand am vazut-o ca are trei cercei in urechi... Cand si i-a pus nu stiu. Daca o atingi cu un deget tipa ca din gura de sarpe, dar trei gauri in urechi si-a facut. Am rugat-o sa nu mai poarte ghete, ca nu-i sta bine. Am implorat-o, am si plans. Pe urma am certat-o, am incercat sa o si bat. Dar ea e solida, a facut inot de performanta, si m-a impins - ca sa se apere - numai cu doua degete. Si m-a dat de perete.

PS Subtitlurile imi apartin.

"Cunosc jurnalisti care au refuzat spagi de zeci de mii de dolari"

2009-11-23T20:27:00.012+02:00

Este trainerul prin excelenta, cu o experienta in presa de 18 ani. A lansat, coordonat si lucrat la nenumarate proiecte media, a tradus carti de jurnalism si este cadru didactic la Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii. Nu in ultimul rand, este un blogger foarte atent la presa din Romania, chiar daca se afla peste mari si tari de mult timp. Se numeste Alexandru Bradut Ulmanu si am decis ca el sa fie protagonistul primului interviu de pe blogul meu pentru ca a fost primul care l-a descoperit, atunci cand pentru mine era doar un exercitiu.

Esti de peste un an in America. Cum vezi tu, care te poti obiectiva mai usor de peste Ocean, zbaterile de criza ale presei romanesti?

Sunt in SUA, dar datorita internetului si prietenilor sunt destul de conectat la ce se intampla in tara. Situatia e grea si pentru jurnalistii din SUA, insa din perspectiva mea ceea ce se intampla in Romania e mai dramatic, pentru ca vine dupa o perioada in care meseria de jurnalist parea pe val. A fost o perioada in care era bine sa fii jurnalist, cel putin in Bucuresti: salarii in crestere, o cerere tot mai mare de forta de munca.

Crezi ca a fost afectat si statutul in sine al jurnalistului?

A fost o perioada in care au putut intra in presa multi oameni care probabil n-ar fi avut ce sa caute, cel putin nu fara pregatire suplimentara.

Pai atunci criza poate ca a facut o selectie necesara.

Statutul jurnalistului a fost afectat mai degraba de ce s-a intamplat inainte, decat de criza. Vorbeam cu prieteni de-ai mei din presa locala care imi spuneau inca de acum ani de zile ca oamenii au inceput sa puna la indoiala calitatea jurnalistilor. Chiar si sursele aveau o atitudine negativa, pentru ca priveau jurnalistii drept diletanti. Iar in capitala, mediul de PR avea aceeasi atitudine, in mare masura.

Asta doar pentru ca au intrat prea multi neaveniti in presa sau si datorita cazurilor de mituire a jurnalistilor?

Criza ar putea, intr-adevar, sa cearna graul de neghina, insa din pacate nu stiu daca exista o reala sita a valorilor, pentru ca si la nivel de management redactional avem aceleasi probleme. Asa incat nu stiu daca exista garantia ca raman cei mai buni. Diletantismul cuprinde, cred eu, si coruptia: un jurnalist fara cunostinte profesionale e adesea un jurnalist fara valori.

Si jurnalisti foarte buni au fost, din pacate, corupti de-a lungul vremii…

Asa este. E un climat foarte acid din punctul asta de vedere si tentatiile sunt mari, dar cunosc si jurnalisti care au rezistat si care au refuzat spagi de zeci de mii de dolari, apartamente, masini etc. Desigur, ma refer mai degraba la zona de investigatii si politic, caci in alte domenii tentatiile sunt mai mici. Revenind la criza actuala, impresia mea e ca scaderea dramatica a volumului publicitatii se suprapune peste problemele mai vechi ale presei: in special lipsa profesionalismului, faptul ca foarte multi practica o meserie pe are n-o inteleg. In felul acesta, presa s-a indepartat, treptat, de public, de problematicile care ar asigura o audienta mai mare.

Din perspectiva profesorului de jurnalism, crezi ca sint prea putin absolventi de jurnalism in presa si de aici deriva neprofesionalismul?

Nu, nicidecum. Termenul "profesor" ma face oricum sa simt un disconfort, pentru ca eu sunt doar asistent universitar si, in plus, sunt practician.

Profesor e generic pt orice cadru didactic. Iar cine se uita pe cv-ul tau ar zice, dincolo de incadrarea ta la FSCJ, ca poti fi numit oricum profesor...

Da, ca membru, deopotriva, al comunitatii universitare si al breslei, cred ca am o imagine ceva mai critica atat asupra profesiei, cat si asupra mediului academic. Eu cred ca sunt foarte multi absolventi de jurnalism in presa, ceea ce e si firesc, pentru ca din randul lor se recruteaza in cea mai mare parte doritorii de a intra in profesie. Problema e ca multi dintre ei intra intr-un mediu in care trebuie sa se conformeze uzantelor, practicilor deja impamantenite, pe de o parte. Pe de alta parte, facultatea nu e o garantie, adica cei care fac jurnalism nu ies neaparat buni jurnalisti. Asa cum cei care nu fac facultate de jurnalism pot fi excelenti jurnalisti, si cei cu facultate pot fi loaze

Fireste, unii dintre cei mai buni jurnalisti pe care-i cunosc eu sunt ingineri.

Unii dintre cei mai buni jurnalisti pe care ii stiu si eu sunt ingineri, dar asta si pentru ca sunt foarte multi ingineri in presa: era imposibil ca dintre ei sa nu fie si buni jurnalisti. Stiu insa si multi jurnalisti buni care au scoala de jurnalism la baza. Insa mai e ceva, un fenomen foarte tampit, care probabil ar putea fi controlat daca scolile de jurnalism ar lucra mai bine cu institutiile de presa. Anume, foarte multi studenti intra in presa din facultate, ceea ce e foarte bine, si eu am facut la fel, deci nu vreau sa se inteleaga ca as fi impotriva acestui lucru. Dar fenomenul care se intampla este ca cei care reusesc sa ramana in presa, sa se agate cumva de un job inca din facultate, nu mai vin, in multe cazuri, la scoala. Trec prin facultate cum pot, la mica intelegere, daca vrei, apoi sefii lor se plang ca sunt slabi din cauza facultatii, iar facultatea se plange ca sunt slabi studenti din cauza serviciului. E o situatie din care nu castiga nimeni, un lant al slabiciunilor.

Succesul Monitorul, dupa reteta occidentala

Relatia scoli de jurnalism-redactii nu functioneaza pentru si pentru ca, in genere, sefii de redactii isi aroga o superioritate ca practicieni, iar profesorii de jurnalism incearca sa epateze printr-un anume elitism.

Eu nu cred ca elitismul scolilor e de vina, cel putin nu in cazul tuturor scolilor. De fapt, acesti tineri jurnalisti ajung sa injure o scoala pe care n-o frecventeaza. Ei nu vad rostul -de ce sa mai mergi la scoala, daca oricum poti sa lucrezi si fara si oricum preferi sa mergi la serviciu? Cred ca oamenii astia ar trebui sa gaseasca o solutie sau sa fie ajutati sa gaseasca o solutie ca sa imbine cele doua activitati astfel incat sa nu piarda lucruri esentiale. Pentru ca nicaieri in lumea asta, o scoala serioasa n-o sa te scuteasca de ore pentru ca lucrezi. E un non-sens. Tu mergi la scoala tocmai ca sa te pregatesti pentru un job. Daca n-ai nevoie, e ipocrit sa vii si sa-ti ceri o diploma doar pentru ca ai impresia ca la un moment dat s-ar putea sa-ti foloseasca, sau ca sa scrie "intelectual" pe tine. Dar, desigur, nu e neaparat vina lor. E un sistem care nu functioneaza armonios la noi. In alte tari s-au gasit solutii, de exemplu in Danemarca , unde studentii la jurnalism petrec un an intreg in campul muncii si apoi revin la scoala. Dar pentru asta e nevoie de o colaborare la nivel de institutii. Eu cred ca in momentul asta, cele mai fericite cazuri sunt acelea in care tanarul jurnalist reuseste sa isi aranjeze timpul astfel incat sa poata sa lucreze fara sa renunte la cursurile pe care le considera esentiale. dar e foarte greu sa faci asta, eu imi amintesc ca in anul 3, cand eram adjunct de sef de sectie la un cotidian, n-am dat aproape deloc pe la scoala. Iar eu sunt unul dintre cei care sustin ca facultatea de jurnalism iti poate folosi, daca stii ce vrei de la ea.

Si in America functioneaza foarte bine relatia presa-scoli de jurnalism…

Toti studentii isi cauta internship-uri. In SUA exista o cutuma ca institutiile de presa sa angajeze absolventi de jurnalism, ziaristii insisi sunt adesea colaboratori ai scolilor de jurnalism, cand ajung sa aiba o anumita experienta -- si in general studentii sunt constienti de faptul ca daca vor o buna pregatire trebuie sa fie seriosi la scoala. Cred ca si in Romania se tinde spre asta, dar lucrurile evolueaza foarte greu.

Ca trainer, ce crezi insa ca ar trebui sa faca un sef de redactie pentru a reduce neprofesionalismul?

Dupa parerea mea, trainingul ar trebui sa fie continuu in profesia noastra, ca in orice alta profesie. Lipsa unei strategii care sa includa trainingul in viata profesionala se vede si cred ca insitutiile de presa de la noi ar trebui sa faca doua lucruri cu prioritate pentru a creste calitatea personalului si a actului journalistic.1. Sa adopte proceduri si coduri de conduita si de stil clare, care sa fie impuse, sa nu ramana doar pe hartie: Ghid de stil, cod deontologic, cod de conduita, caiet sau cod de proceduri. Totul sa fie foarte clar si sa fie pus in documente, ca sa fie usor de consultat de catre jurnalisti. Asa se intampla peste tot in vest, in redactiile serioase. Nu putem face meseria asta dupa ureche, pentru ca ajungem la ce discutam mai devreme -sa ne acuze toata lumea ca suntem dilentanti. Apoi, cred ca fiecare redactie serioasa are nevoie de actiuni consecvente de training si ceea ce se cheama coaching. Deci, in al doilea rind, instruirea jurnalistilor, cu caracter permanent sau regulat, indiferent de experienta si de pozitia in redactie sau experienta. Ca sa tinem minte care este rolul nostru, ca sa nu ne lasam coplesiti de rutina si dominati de presiuni, ca sa fim o profesie adevarata trebuie sa avem reguli si proceduri si trebuie sa discutam in permanenta despre jurnalism, intre noi, in interiorul profesiei, despre ce e nou, despre ce putem face pentru a ajunge mai usor la public, pentru a fi relevanti pentru public. Pentru ca, indiferent cine ne plateste, raspunderea noastra finala e catre public, publicul e ratiunea pentru care existam ca profesie. Daca oamenii nu gasesc continut interesant, relevant si util, ne parasesc. Si in acest sens, parerea mea e ca marile companii ar trebui sa aiba departamente de training sau macar o strategie. Toti oamenii dintr-o redactie trebuie sa treaca periodic prin sesiuni de instruire, care pot fi in redactie sau in afara ei. Si, foarte important, lasati sa aplice ce au invatat. Pentru ca, din pacate, adesea se intampla ca oamenii care revin de la astfel de traininguri sa fie rapid recontaminati de status quo. Si astfel ajungem ca asemenea traininguri sa fie ineficiente pentru ca nu sunt cu adevarat sustinute de sefi.

Exista vreun exemplu din Romania in acest sens?

Da, una dintre putinele institutii care chiar au folosit capitalul adus de oamenii trimisi la traininguri era fost retea Monitorul. Eu ma ocup de proiecte de training din 95-96, cred ca am coordonat cele mai mari programe de instruire a jurnalistilor. Si imi amintesc ca de fiecare data puteam conta pe Toni Hritac (de la Monitorul de Iasi, pe atunci, intre timp devenit Ziarul de Iasi) ca imi trimite oameni la trainingurile pe care le organizez. Iar rezultatele se vedeau, pentru ca, in timp ce marii "facatori de gazete" din Bucuresti gen Petre Mihai Bacanu pierdeau in permanenta tiraj cu sloganul "stim noi mai bine" sau "romanii au nevoie de un tip special de presa, nu de valori occidentale", ziarele Monitorul aveau succes aplicand principii preluate de la traineri occidentali. Pentru ca nu are rost sa reinventezi roata. Din pacate, reteaua Monitorul s-a extins la un moment dat prea repede, a trebuit sa intre in diverse asocieri si astfel a ajuns sa se destrame. Problema, cu criza actuala, e ca de data asta chiar trebuie sa reinventam roata din punctul de vedere al modelului economic. Din punctul de vedere al jurnalismului, insa, nu trebuie decat sa descoperim sau sa redescoperim ce inseamna jurnalismul relevant si de impact pentru oameni. Pentru ca tabloidizarea nu e unica solutie pentru audienta si chiar si pe criza asta, exista, totusi, si exemple positive. Esquire, de exemplu, o revista care practica jurnalismul de calitate, de tip narativ, a avut cresteri de vanzari la chioscuri. Sigur, exemplul este subiectiv, pentru ca scriu pentru Esquire, insa cred ca e un caz care arata ca exista o cale spre jurnalismul de calitate, chiar si in conditiile unei crize

“Nu avem editori profesionisti”

Eu am un contraexemplu: Cotidianul. Oricit de bun a fost la un moment dat ziarul, nu a facut

performanta in materie de vinzari.

Tot un exemplu subiectiv si in cazul tau…Dar Cotidianul a fost din start o poveste ciudata.

Trista, as spune eu acum…

Cotidianul incremenise de multi ani in statutul de ziar prafuit cu un anume caracter de elita, iar preluarea de catre catavenci a fost un pariu greu de castigat. E greu sa transformi caracterul unui titlu si sa faci performante de tiraj in conditiile in care brandul era, cumva, definit altfel.

Trustul RC repeta, oarecum, esecul Monitorul: extindere prea mare in prea scurt timp, nesustenabila.

Da, la un nivel se aseamana, in sensul ca pentru a creste e nevoie de timp si de constanta. Problema Monitorului a fost ca a incercat sa intre pe prea multe piete si s-a diluat, plus ca a intrat in anumite zone de influenta din cauza ca a schimbat actionariatul, ca sa aiba combustibil pentru aceasta crestere. La Realitatea-Catavencu pentru ca au facut investitii foarte mari cu rezultate foarte putine, totusi, daca privim lucrurile comparativ.

Particularizand, problema Cotidianului era ca incremenise de multi ani in statutul de ziar prafuit cu un anume caracter de elita, iar preluarea de catre catavenci a fost un pariu greu de castigat. Catavencii i-au imprimat zvac, dar inconstanta a ucis proiectul. E greu sa transformi caracterul unui titlu si sa faci performante de tiraj in conditiile in care brandul era, cumva, definit altfel. Cred ca foarte multi cititori s-au simtit la un moment dat dezamagiti, tradati si nu ma refer la episodul nistorescu, ci la o serie intreaga de episoade care l-au precedat.

Din 2004 au fost sapte redactori sefi.

Unii dintre ei cu viziuni total diferite, unii pusi acolo doar de forma. O inconstanta teribila in modul de abordare: subiecte facute tabloid sau ca la romania mare alaturi de subiecte tratate in stil quality. O varza.

Viziunile total diferite s-au vrut o marca a ziarului pina la un anumit moment. Acolo trebuia sa poata scrie la fel de bine si cei pro si cei anti-Base, de pilda.

Da, asta pot sa inteleg, la nivel de opinie, atata vreme cat tonul informatiilor e neutru. Ce nu inteleg eu este ce cautau in Cotidianul relatari gen "ungurii iau lectii de separatism de la Kosovo".

Si aici iarasi revenim la lipsa de grija pentru profesionalizare.

Investitiile facute de moguli in presa, in ultima vreme, dar nu numai de moguli, ci si de grupuri occidentale, ca Ringier sau WAZ, au ocolit zona de instruire a jurnalistilor. Iar asta a fost o greseala, pentru ca resursa umana este foarte importanta in dezvoltarea durabila a unui business, mai ales unul de presa. Cei care au construit aceste trusturi, dar si noi, ar trebui sa se intrebe daca vor sa faca o presa buna, care sa aiba performante organice sau vor o spoiala care sa ajute la facerea unor jocuri, la castiguri de imagine, la relatii de business, la influenta politica? Uite, un grup care investeste enorm, fara o perspectiva apropiata de profit, este Adevarul Holding, dar macar acolo s-au atins niste tinte de audienta.

Din punctul meu de vedere, la Adevarul cred ca e o crestere ajutata foarte mult de inserturi si poate fi la fel de inselatoare ca la Cotidianul, pastrind proportiile.

Unele articole si subiecte le gasesc, uneori, foarte bine facute. Si acolo exista inconstantza, dar cred ca sunt si lucruri bune care ar putea da substanta proiectului. Se vede ca e un proiect sustinut fara ezitari, in timp ce la Cotidianul mereu a plutit un iz de nesiguranta.

Cred ca idea mogulilor a fost aceea de a lua de pe piata jurnalisti foarte buni,oameni deja formati.

Cand vorbim de companii cu zeci de titluri, cu sute de angajati, nu poti sa ai pretentia ca toti sa fie deja formati si foarte buni. Jurnalistii foarte buni sunt putini, iar un jurnalist foarte bun se formeaza greu.

Si continuu, ca nu-ti poti permite sa te culci pe-o ureche, oricite performante ai avea.

Cred ca ziarele de la noi au in primul rand nevoie de o instructie solida a editorilor, a coordonatorilor, a celor care trebuie sa decida ce intra in ziar si care dau directie textelor. Din pacate, noi nu prea avem editori profesionisti in presa. Intotdeauna, cand citesti un text intr-un ziar occidental bun, stii despre ce e vorba. Are o idee clara, o concluzie. Noi ne balacim prea mult in anecdotic si uitam ca, pentru a fi relevant, un text de presa trebuie sa aiba o directie clara, sa-i spuna omului care citeste de ce e important pentru el sa stie lucrurile alea. Un exemplu. Faci, sa zicem, un text despre divorturi. In presa romana, in genere, daca un editor cere un astfel de text, va rezulta un fel de trecere in revista. In Romania sunt atatea divorturi, oamenii sufera, exista partaj etc.etc. In presa de calitate, de exemplu in New York Times, un astfel de text va pune accent pe un aspect, pe care il va scoate in fatza, dand relevantza datelor. Alt exemplu, pe care il tot dau prin carti si pe la cursuri: se sparg niste tevi intr-un bloc, iarna. Cladirea se inunda, e intrerupta circulatia, pentru ca apa se revarsa si pe strada, vin echipele de interventie, e o intreaga nebunie. De obicei, la noi in presa un astfel de subiect e tratat printr-un reportaj frenetic, care trece in revista tot ce se intampla la suprafata. Cum s-au inundat apartamentele, cum au venit echipele de interventie, ce au facut, cum s-a adunat lumea ca la urs etc. Dar intr-un eveniment din asta sunt o gramada de povesti. De exemplu, poate ca din cauza inundatiei zeci de copii au petrecut noaptea in frig. Care e impactul, dincolo de anecdotic?

Un househusband foarte ocupat

Bradutz, schimband putin registrul, vorbeste-mi despre ce faci tu in America, despre viata ta acolo.

Eu sunt ceea ce se cheama househusband. De fapt am avut si un blog pe eva.ro care s-a numit chiar asa, ”Barbat in casa”. Concret: sotia mea, Monica, a castigat un Fulbright si a obtinut admiterea la un program de master al uneia dintre cele mai bune scoli de jurnalism din SUA, facultatea de jurnalism a University of North Carolina at Chapel Hill. Am insotit-o, alaturi de copilul nostru, si am profitat de ocazie ca sa iau o pauza de la ceea ce faceam in mod normal in tara. In afara de casa si copil, m-am ocupat in continuare de diverse proiecte.

Cum ar fi Esquire…

Da, am o rubrica permanenta in aceasta revista. In plus, am blogul jurnalismonline.ro, alte cateva proiecte online, finalizarea unei carti despre jurnalism in limba engleza samd. In prima parte a sederii aici am avut chiar un contract de consultanta cu o companie media din Romania si au mai fost si alte contracte. Acum, de putina vreme, am inceput sa scriu pentru site-ul cel nou al lui Andrei Gheorghe, presa.nu, care este specializat in analize. Citesc foarte mult si lucrez la un roman.

Asta e o informatie in premiera. Ilustreaza lumea presei?

Nu, romanul nu are legatura cu presa, este un proiect care nu are nici un fel de legatura cu restul vietii mele profesionale, un roman pentru adolescenti, in limba engleza, un proiect comercial, daca vrei, care nu stiu daca va aparea si cand. Prima parte, in forma necizelata, poate fi citita pe textnovel.com, cu un search dupa numele meu. In SUA, literatura pentru copii si adolescenti e o afacere imensa. Toti marii autori scriu carti pentru copii sau adolescenti, pentru ca e incurajata foarte mult lectura la aceste categorii.

Ti-ai dori sa ramaneti in SUA si sa lucrati acolo, tu si Monica, ca jurnalisti?

Nu ne facem planuri nici de ramanere, nici de intoarcere. Este posibil sa mai ramanem o vreme, este posibil sa ne intoarcem in tara sau sa mergem in alta parte. Deocamdata nu stim decat ca vom mai sta aici pana la anul, in vara. Eu sunt in continuare angajat al Universitatii din Bucuresti, de unde mi-am luat concediu fara plata, pe care mi l-am prelungit cu inca un an, timp in care sunt obligat sa intreprind cateva demersuri academice.

Ai fost tentat sa nu mai profesezi in Romania?

Eu am mai fost plecat in SUA pentru o perioada mai lunga. Castigam foarte bine si aveam posibilitatea de a-mi continua sederea (asta dupa ce am avut un Fulbright la University of Southern California, o alta scoala cu o excelenta facultate de jurnalism). Am revenit insa in tara -asta se intampla prin 2001- pentru ca mi se parea ca mai sunt multe lucruri de facut acolo. Si acum sunt, iar mie mi-ar placea sa lucrez oriunde m-as simti provocat si stimulat. Intre avantajele pe care ti le ofera internetul este ca poti lucra de oriunde pentru oriunde. Practic, acum lucrez si ”in tara”, chiar daca locuiesc in alta parte, sunt la curent cu ce se intampla, comunic cu multi oameni din industria media. Sunt deschis la orice fel de provocari, atata vreme cat se potrivesc cu profilul meu, insa cred ca mi se potriveste mai bine sa nu fiu inregimentat intr-o companie media, ci sa lucrez pe proiecte.

Dilema zilei. Nepotismul poate fi vreodata justificat?

2009-10-17T18:10:00.000+03:00

Dupa doua luni si ceva de absenta (motivata) de pe acest blog, revin cu o dilema ce poate parea marginala in raport cu zbaterile politice intense din ultima saptamina. Dar vechile reflexe de jurnalist care patru ani a vinat cu preponderenta disfunctiile din sistemul universitar nu pot fi inabusite prea usor. Asa ca...

M-a surprins ca noianul de discutii si de coduri etice puse in discutie in ultimii ani nu au avut nici un efect si este posibil ca la Cluj, de exemplu, la Facultatea de Chimie a Universitatii "Babes-Bolyai" o profesoara, sefa de catedra, isi evalueaza propria fiica la doctorat.

Si ca, tot la UBB, Wolfgang Breckner, ca profesor al celor doua fiice ale sale, la Facultatea de Matematica-Informatica, a apreciat ca doar una dintre el merita nota 10 (zece) la materia pe care o preda.

Cazurile de mai sus, pe care le-au dezvaluit membrii Asociatiei EDU CER, confirma din nou zicala ca pestele de la cap se-mpute atita timp cit in UBB Luminita Silaghi-Dumitrescu, fost decan la Chimie, este astazi prorector, in timp ce sotul sau i-a succedat in functia de decan, iar fiul lor e conferentiar in aceeasi facultate.

Nici la Universitatea din Bucuresti nu au fost evitate astfel de situatii, la Facultatea de Matematica-Informatica cunoscutul profesor de Algebra Constantin Nastasescu, membru corespondent al Academiei Romane, fiind dascalul fiicei sale, studenta in anul II.

Argumentele invocate adesea in Romania de cei "surprinsi" in pozitii de acest fel sint din cele mai diverse. "Copilul meu a beneficiat de o biblioteca de specialitate din casa. Nu avea dreptul sa o valorifice?". "Numai comunistii puneau interdictii de felul asta". Fireste, nimeni nu le poate interzice fetelor domnului Wolfgang Breckner sa urmeze facultatea la care preda tatal lor, insa era obligatia profesionala si morala a acestuia de a se abtine de la evaluarea lor, de a se recuza si a delega aceasta responsabilitate colegilor sai. Si poate ca nici a lui Breckner nu este cea mai mare parte din vina, ci a facultatii, universitatii si, in ultima instanta, a sistemului de invatamint din Romania, in care nepotismul nu este taxat, ci, dimpotriva, favorizat.

Negoitescu despre Romosan via Dinescu: "Tinarul asta m-a si amenintat, mi-a cerut nişte bani"

2009-08-10T22:59:00.006+03:00

Daca v-a interesat cazul Romosan si nu ati apucat sa vedeti emisiunea "Tanase si Dinescu", de vineri seara, de pe Realitatea TV, ati pierdut o marturie importanta. Mircea Dinescu l-a cunoscut bine pe Ion Negoitescu si iata varianta sa asupra legaturii acestuia cu Petru Romosan:

"Intimplarea face sa cunosc acest caz destul de penibil de pe vremea cind traia marele critic Ioan Negoitescu. Negoitescu a patit o chestie foarte tare. Era considerat unul dintre criticii literali genialoizi. Facuse puscarie, homosexual notoriu.... In clipa in care el a semnat o scrisoare de solidaritate cu Paul Goma, chiar in ziua cutremurului din 1977, baietii s-au jucat cu el foarte tare. Pentru ca el n-a fost chemat la Securitate, de ce tovarăşul Negoiţescu eşti contra partidului? Nu. El a fost chemat intr-o zi la Secţia 14 de miliţie. Si acolo Negoitescu s-a dat putin mare: da, recunosc ca am trimis o scrisoare la Europa Libera. Si aia: tovarasu’ Negoitescu, noi nu ascultam Europa Libera; in al doilea rind, noi nu suntem de la Securitate, sintem de la politia de moravur, avem aici o scrisoare a unei mame, ca ati incercat sa ii corupeti copilul.... Mama lui Romosan era. Şi, conform legilor noastre, riscaţi o pedeapa.... El a intrat in panica. M-a sunat Doinas sa facem ceva pentru Negoitescu, am fost impreuna cu Doinas pe vremea aia la Uniunea Scriitorilor, era ministrul de interne al României Macovescu, i-am zis domne... si, in fine, i s-a dat drumul...", a spus Mircea Dinescu.

Ancheta nu a ramas totusi fara urmari pentru Negoitescu, care a fost nevoit sa faca doua compromisuri majore:

"(...)te umileau sub toate formele. A scris la România Literara o tabletă patriotica. I-a dat telefon aluia de la Europa Libera sa nu mai dea.... A fost umilit ingrozitor saracul. A fost sfatuit sa se si insoare si s-a si insurat cu fiica unui activist de partid, statea in Primaverii. Vine acum si povestea cu haz. Dar dupa asta, el mi-a spus: domne, am o problema, ca tinărulaăsta m-a si amenintat, mi-a cerut niste bani..... O chestie foarte urita, care se gaseste in dosarul respectiv.(...)tinarul Romosan, imbatrinit intre timp si el, mai si minte: domne, a plecat sotia mea in strainatate si am fost nevoit să dau o aia, să devin informator. Nu, el era dinainte, si, in clipa in care a plecat nevastă-sa in strainatate, l-au scos din reţea"

Doar citeva observatii:

-informatiile oferite de Mirca Dinescu explica atacurile furibunde ale lui Petru Romosan la adresa sa, atit din convorbirea cu mine din 2006 (in care spune ca, alaturi de Plesu, Dinescu ar fi agent de influenta), cit si din interviurile date saptamina trecuta in mai multe ziare (pe cel luat de Ovidiu Simonca pentru "Observator cultural", cel mai pertinent din punctul meu de vedere, il gasitit aici). Dinescu -se vede- stie prea multe detalii si poate fi periculos pentru el.

-declaratia lui Dinescu confirma cele ce mi-a spus securistul Victor Achim, intr-o discutie purtata in urma cu o saptamina, despre homosexualitatea care "nu era cel mai mare pacat al lui Negoitescu". Cu alte cuvinte, prezenta in jurul sau a unor tineri ce nu implinisera virsta majoratului a fost motivul real al anchetei

-ceea ce scrie in decizia CNSAS concorda cu spusele lui Dinescu: Romosan a colaborat cu Securitatea cu mult inainte de plecarea sotiei sale in strainatate

In incheiere, ca bonus, trasncriu parerea lui Dinescu despre defunctul Cotidianul: "(...)era cea mai fina gazeta din Romania. (...)Cu o diversitate de semnaturi, si de stinga, şi de dreapta, cu o concentraţie de inteligenta pe linga ea. Si se produce acolo un cutremur... Au cazut citiva oameni importanti"

Dilema zilei. Cine poate salva Muzeul Satului de prostul gust?

2009-08-10T16:10:00.010+03:00

Cu dorinta de a ma relaxa si de a simti din nou mirosul lemnului pe care-l avea lada de zestre a bunicii, am mers in acest weekend sa vizitez Muzeul Satului, impreuna cu familia. Nu mica mi-a fost surpriza sa vad ca mare parte-cea de dincolo de Palatul Elisabeta- este inaccesibila vizitatorilor si ca cea vizitabila poarta peste tot amprenta neglijentei.

Cu alte cuvinte, Muzeul Satului mi s-a parut precum casa unui boiernas ramas si fara nevasta, si fara slugi care sa-i deretice, intesat peste tot cu corturi a caror utilitate (ce poate fi doar una temporara, dictata de vreun eveniment) nu am inteles-o. Ceea ce m-a socat insa nu a fost nici corturile din plastic, nici iarba necosita, ci abundenta de ghivece din plastic cu flori trintite parca in batjocora in mai toate geamurile caselor taranesti, cele mai multe datind din secolele XVIII-XIX.

Cu toate acestea, aleile erau pline de vizitatori, dintre care multi straini si am incercat sa-mi imaginez cum s-ar sta la coada ca la Luvru in zilele cu intare libera daca la Muzeul Satului ar fi condus de un gospodar/ o gospodina. Cine este, de fapt, responsabilul pentru kitchul de acolo: managamentul Muzeului sau Ministerul Culturii, ca institutie de control, ce nu taxeaza managementul defectuos?

PS De remarcat ca ziarul Adevarul a avut recent initiativa unei campanii de salvare a muzeelor din Bucuresti, insa s-au oprit -nu stiu de ce- dupa ce au tocat citeva zile cazul Palatului Sutu.

Catre serviciile secrete: nu va mai bateti joc de domnul Romosan!

2009-08-10T14:30:00.005+03:00

Cineva mi-a semnalat in aceasta dimineata aparitia unui oarecare interviu cu domnul Petru Romosan intr-o oarecare publicatie, "Foaia transilvana".

Nu v-as fi spus, dar as vrea sa aflati de la mine ca am devenit agent secret deghizat in jurnalist la "Cotidianul" si as vrea sa profit, totodata, de ocazie pentru a ruga serviciile secrete sa nu-l mai intoxice pe domnul Romosan.

Cred ca aceasta dezinformare poate fi mai mult decit poate suporta un om fie el si fost colaborator al Securitatii, dupa cum spune CNSAS. Domnilor din servicii, asadar, ginditi-va doar prin ce a trebuit sa treaca domnul Romosan in ultima perioada:

-o decizie a CNSAS, prin care i se devoaleaza trecutul tenebros

-o furtuna mediatica generata nu de aceasta decizie in sine, ci de bunavointa aratata de prietenul sau, Cornel Nistorescu

Dezinformarea pe care a incercat s-o produca in ce ma priveste nu doar ca-l acopera si mai mult de ridicol, dar il pun si intr-o postura neplacuta pe noul director de la "Cotidianul", care in felul asta si-a vazut desecretizata sursa pentru "informatiile" oferite cu generozitate in interviul dat saptamina trecuta EvZ.

P.S. Domnule Romosan, aveti grija ce mai declarati prin presa despre colaborarile mele; nu de alta, dar ma puneti in situatia sensibila de a da explicatii sotului (si Fiscului, mai apoi) cum am cheltuit "solda" de la serviciile secrete, solda pe care - sunt convins ca stiti si dumneavoastra - nu are cine si de ce sa mi-o plateasca.

"Cazul Corlatan"

2009-08-07T13:58:00.006+03:00

Nu am mai scris aici de citeva zile. Nu am vrut sa vorbesc despre incercarea disperata a unora de a-mi inchide gura si de a ma intimida, nici macar nu am vrut sa anunt a doua emisiune dedicata cazului Romosan. De asemenea, m-am abtinut -si voi continua s-o fac- sa vorbesc despre asa-zisa completare a povestii. Am mizat pe faptul ca voi, cititorii mei si (inca) ai lor, sinteti mult prea inteligenti pentru a avea nevoie de explicatii tehnice si puteti trage singuri concluziile.

Vreau sa vorbesc insa acum despre toti cei care m-au sustinut. Fie pe bloguri, fie in ziare, fie in diverse emisiuni. Despre colegi sau oameni pe care nu i-am cunoscut niciodata, ce si-au manifestat solidaritatea fata de ceea ce a devenit "cauza" mea. Unii prin vorbe, altii prin imbratisari calde. In cele mai multe cazuri printr-un simplu zimbet. Le multumesc si celor care nu au inteles mai nimic din tot ce s-a intimplat, dar s-au straduit, totusi, sa traga foloase. Au aratat din nou ca au o coloana flexibila, ce se indoaie usor. Dupa cum bate vintu'. Cu ajutorul lor, adevarul a devenit si mai evident.

PS In curind -sper ca doar peste citeva zile- veti puteea citi aici continuarea subiectului Romosan. Pina atunci sa ne vedem de ... dileMEediatice...

Prima emisiune despre cazul Romosan

2009-08-04T16:53:00.002+03:00

Doar atit vreau sa va spun: B1TV face prima emisiune despre cazul Romosan, devenit intre timp cazul Cotidianul. Uitati-va, asadar, la "6! vine presa".

Scrisoare deschisa pentru Sorin Ovidiu Vantu

2009-08-03T18:28:00.000+03:00

Excelenta,

Inca nu am avut prilejul sa ne cunoastem, dar lucrez de cinci ani la ziarul Cotidianul, al carui patron ati devenit in acest rastimp.

Nu as fi apelat in mod obisnuit la clementa dumneavoastra, dar vad ca in ultimele zile s-a instituit in redactie un obicei al pamintului de a nu se mai discuta cu impricinatii, ci doar de a se dispune. De aceea imi iau si eu libertatea de a ma adresa direct instantei superioare, adica dvs.

Ma refer, in primul rind, la post-scriptumul editorialului de astazi, semnat de noul director, domnul Cornel Nistorescu, in care deplinge insinuant lipsa "dreptului elementar la aparare" intr-un articol pe care l-am scris despre ilustrul Petru Romosan, colaborator al Securitatii, dupa cum sustine CNSAS.

Contactat dupa regulile jurnalistice de "Cotidianul", domnul Romosan a preferat sa se apere in 2006 numindu-ma "turnatoare mica" si sa ma ameninte ca ma scoate din presa, dupa cum demonstreaza inregistrarea pe care inca o am. In 2009, cu decizia CNSAS in fata, a ales sa se apere prin noi invective, precum "securista imputita". Pentru cititorii de elita ai ziarului, exprimarile imunde ale domnului Romosan nu ar fi fost relevante, am decis impreuna cu Liviu Avram, redactor-sef adjunct, cel care a avizat textul pentru publicare, vinerea trecuta.

Astfel, "dreptul la aparare" al domnului Romosan nu e exercitat prin propriile cuvinte, ce pot zgiria urechile obisnuite cu un limbaj civilizat, ci prin cuvintele mele, "a negat cu vehementa colaborarea cu Securitatea". In schimb, mi-am sustinut titlul, ce vorbea despre turnatoriile lui Romosan, cu cit mai multe documente. Domnul Nistorescu -care, precizez, nu a apucat sa ne dea inca o lista cu toti prietenii domniei sale si care a dispus scoaterea textului de pe site-ul ziarului, la o ora dupa ce a fost postat-, fie nu a citit textul, fie a avut un alt motiv decit cel expus in "P.S." pentru ceea ce a facut. De altfel, in fata intregii redactii, nu a invocat "lipsa dreptului la aparare" din acest text, ci faptul ca el stie mai bine subiectul si ca va fi completat ulterior. Recent m-a informat ca alaturi de textul meu, in ziar va aparea, miercuri, o "completare" de trei pagini, ce va demonstra cum ar fi trebuit sa fie tratat subiectul . Asadar, o lectie de jurnalistica in piata publica, nemaivazuta pina acum, prin care se argumenteaza un gest numit de multi altii inaintea mea CENZURA.

Inchei paranteza si vreau sa mai ilustrez obiceiul incetatenit in ultima vreme, de care am facut vorbire la inceput, cu alte decizii, de care, fireste, va va fi informat boardul, asa cum a facut si cu numirea domnului Nistorescu in functia de director. Ele vizeaza concedierea unuia din colegii mei, Cristian Patrasconiu, desi se afla in concediu, pe motiv ca nu mai corespunde cu noua linie a ziarului. De acelasi lucru au fost sau urmeaza sa fie anuntati si comentatori precum Theodor Baconski, Daniel Vighi si Alin Fumurescu. A decis, de asemenea, sa scoata de pe cotidianul.ro blogurile lui Ioan T.Morar si Eugen Istodor. Deciziile cu pricina au generat renuntarea la colaborarea cu Cotidianul a lui Liviu Antonesei si Robert Turcescu. Fireste, e posibil sa fiti in asentiment cu deciziile domnului Nistorescu. Puteti, de asemenea, considera ca aici sint banii dvs si ca nu e treaba niciunui muritor de rind din redactie sa judece managementul editorial al ziarului. Am insa speranta ca omul care ne considera deunazi cea mai buna echipa din presa romaneasca nu ne poate trata astazi (si el) ca pe niste muncitori la o fabrica de cuie, vorba cuiva.

Tocmai de aceea indraznesc sa va rog ceva. Sa va spun pentru ce v-am scris, adica. Vedeti dumneavoastra, de cand s-a relansat Cotidianul am lucrat cu multi (prea multi) sefi - unii mai buni, altii si mai buni, unul-doi chiar foarte buni. In plus, se vorbeste prin tirg (nu am confirmarea impricinatului, de aia nu public zvonul in ziar, domnule Nistorescu!) ca vreti sa inchideti portile Cotidianului cam pe la sfirsitul anului. Daca nu cer prea mult, dati-ne un sef cu care - in acele momente - sa nu ne fie rusine sa mincam din coliva gazetei la care am muncit atita ani. Fondata de Ion Ratiu, cum i-a placut si domnului Nistorescu sa sublinieze.

A trustului dvs angajata,

Mirela Corlatan

Emil Hurezeanu: "Ii cunosc bine pe cei implicati in demascarea lui Ion Negoitescu"

2009-08-03T12:53:00.000+03:00

Nu, nu i-am luat un interviu sau o declaratie lui Emil Hurezeanu, directorului Trustului Realitatea-Catavencu, asa cum s-ar putea deduce din titlul postarii si cum ar fi chiar interesant de facut. In documentarea mea pentru articolul despre Petru Romosan, demascatorul lui Ion Negoitescu la Securitate in 1977- dupa cum atesta documentele si decizia CNSAS-, am descoperit insa un interviu din 2002 cu Emil Hurezeanu, in "Observator cultural", in care vorbeste atit despre propria sa relatie cu Ion Negoitescu, cit si despre homosexualitatea si turnatorii lui. Interviul din 2002 expliciteaza povestea din articolul meu, ce a fost postat vineri doar o ora pe siteul "Cotidianul", pina a fost scos prin decizia unilaterala a lui Cornel Nistorescu, proaspat uns sef la ziarul fondat de Ion Ratiu.

Pentru cei care nu stiu: Negoitescu, homosexual asumat, s-a solidarizat in 1977 cu cauza lui Paul Goma, printr-o scrisoare adresata Europei Libere, insa de teama unui scandal peste hotare Securitatea l-a acuzat pentru orientarea sa sexuala. Unul dintre cei anchetati in acest caz a fost Petru Romosan, pe atunci foarte tinar, care dupa declaratia initiala s-a dus la Militie de bunvoie sa o completeze, dupa cum arata documentele CNSAS. Demascatorii lui Negoitescu, printre care s-a aflat si Romosan, dupa cum certifica documentele amintite, l-au determinat pe Negoitescu sa cedeze si sa faca pactul: a semnat un text jenant, "Despre patriotism", iar in 1979 a fost lasat sa plece in Belgia. In 1983 s-a stabilit in Germania, la Munchen, unde locuia pe atunci si Emil Hurezeanu. Acolo a si murit, in 1993.

Redau mai jos un fragment din interviul cu Emil Hurezeanu, care se refera la Ion Negoitescu si, de ce nu, poate chiar la Petru Romosan.

"[...]Oricind e posibil sa afli ceva ingrozitor despre oricine. Aceste probleme pot gasi un exemplu elocvent in cazul Ion Negoitescu. Cine l-a turnat in fond? Exista un raspuns in acest sens?

Cazul Negoitescu imi este foarte familiar, pentru ca am fost buni prieteni. Intimplarea a facut sa locuim amindoi, de la un moment dat, in acelasi oras, la München, pina la moartea lui, in 1993. Am fost unul dintre putinii oameni care l-au asistat pina in ultimul moment. Sint executorul lui testamentar, de altfel. I-am cunoscut bine universul foarte special, foarte aparte. Inclusiv homosexualitatea lui mi-a fost familiara, in sensul ca ii cunosteam obsesiile si problematizarile.

Dumneavoastra ati decis sa publicati "Straja dragonului"?

Da, insa cu acordul lui. Era in ultimele saptamini de viata, cind a vrut acest lucru. Aveam discutii amicale, deschise, despre homosexualitatea sa, pe care si-o asumase, asa cum au facut-o toti oamenii normali in conditii de libertate. Problemele lui din Romania, arestarea lui, revenirile, cvasiexpulzarea lui, au avut toate niste explicatii. Au existat niste personaje. Sint foarte bine informat in legatura cu perioada respectiva, ii cunosc bine pe cei implicati in demascarea lui de atunci. Ceea ce pot spune fara a intra mult in amanunte este ca Negoitescu ar fi ajuns intr-o astfel de situatie oricum, adica si fara ajutorul demascatorilor, pentru ca Securitatea se baza oricum pe probe, pe care Negoitescu nu le-a contestat niciodata. Cum spuneam, el si-a asumat homosexualitatea. Stiu de asemeni ca si-a iertat demascatorii. Intelegea ca au fost si ei la rindul lor santajati. Unii erau foarte tineri.
[...]Oricum, Negoitescu era un star intelectual, cu o carisma irepresibila. In plus, era un om de o onestitate intelectuala si umana extrem de atragatoare. Pe el il frecventau foarte multi tineri, frumosi, uriti, baieti, fete, care nu aveau de gind sa fie homosexuali si care nu au devenit homosexuali nici frecventindu-l pe Negoitescu. Prostia imensa a fost prejudecata ca Negoitescu trebuia sa-i seduca pe toti baietii frumosi care ii calcau pragul.

Asa i s-a creat faima de initiator al unei intregi generatii.

Din aceasta cauza, eu insumi m-am ales cu o aura de homosexual pe care nu o merit. As vrea poate uneori, cind ma gindesc la artistul din mine, semiesuat, sa am un registru senzorial, intelectual, in acest sens. Din pacate nu-l am. Asa s-a intimplat probabil si cu altii. Fiind apropiat de Negoitescu, fiind prietenul lui din Romania, prietenul lui din tinerete, din tineretea mea, am aflat multe lucruri despre el, despre trecutul si relatiile lui. E de stiut ca Negoitescu avea un fel de suveranitate foarte agresiva cind era vorba de relatiile personale. Accepta, respingea, cu pasiune. Se vede asta si in jurnalul lui, al carui unic cititor sint.

De ce unic cititor si pina cind?

Jurnalul lui este inchis inca 20 de ani. Anul viitor se implinesc 10 ani de la moartea lui Negoitescu. Interdictia a fost stabilita pentru 30 de ani. Jurnalul este oricum intr-o custodie sigura care va functiona, indiferent de soarta custozilor. Pacat ca acest jurnal va fi citit peste atita timp, putea fi citit si mai repede, pentru ca lamureste foarte multe lucruri. Negoitescu a fost o pasare foarte rara in literatura romana. Era un personaj care si-ar fi gasit loc fara atita zarva in cultura germana sau franceza. Ar fi putut fi asemeni lui Gide sau Henri de Montherlant. Jurnalul lui nu este al unui homosexual care nu are voie, in timpul vietii, sa vorbeasca despre ceea ce vrea si despre ceea ce il reprezinta, care asteapta sa vina posteritatea in ajutor. Este jurnalul unui om problematic care integreaza homosexualitatea proprie in ansamblul personalitatii sale. De altfel, stim ca una dintre marile povesti de dragoste care este In cautarea timpului pierdut – ma refer in special la Albertine – este literatura unei relatii homosexuale. Asta n-o impiedica sa fie un episod din marea literatura de dragoste in general. Jurnalul lui Negoitescu contine multa suferinta si mult adevar. Va fi una din marile opere ale literaturii romane.

Din ce perioada dateaza acest jurnal?

Este jurnalul exilului, al ultimilor zece ani. In acelasi timp, este retrospectiv. E o opera de creatie. Este jurnalul unui scriitor, al unui exilat, al unui patriot, al unui homosexual, al unui om singur...

Si al unui poet, fara indoiala.

Al unui poet tot timpul. Al unui om care sta la distanta si priveste din interiorul liber doar al literaturii romane, pe care a cunoscut-o si a iubit-o atit de mult. Vorbeste in textele sale despre Romania, despre romani si despre obiceiurile lor, despre literatura si personajele ei. Acest jurnal este ceea ce Negoitescu n-a reusit sa faca o viata intreaga, adica o istorie a literaturii romane, pe care o promitea la sfirsitul anilor ’70 ca pe o mare opera."

Vintu: "Am auzit ca a fost un incident acolo"

2009-08-03T01:20:00.010+03:00

Mai multi ziaristi au considerat ca ce s-a intimplat in aceste zile la Cotidianul referitor la "cazul Romosan" reprezinta in sine un subiect de presa. Un subiect despre libertatea de exprimare si cenzura.

EvZ a reusit sa vorbeasca si cu Sorin Ovidiu Vintu, chiar daca acesta se afla intr-o barca atunci cind a fost sunat. „Toate redacţiile din trust au independenţă editorială. Mai demult, spuneaţi că se amestecă acţionariatul în activitatea editorială. Acum, aţi vrea să fac asta? Habar n-am ce s-a întâmplat, am auzit că a fost un incident acolo, dar nu ştiu care au fost motivaţiile lui”, i-a declarat el lui Doinel Tronaru, autorul articolului.

Petru Romosan reuseste si el sa vorbeasca fara sa faca spume cu un ziarist si recunoaste, in premiera, in acelasi articol ca a semnat un angajament cu Securitatea, santajat dupa ce sotia sa a ramas in Franta, dupa cum sustine. "Modul în care CNSAS-ul a fabricat acest dosar trimis la Curtea de Apel este un fals. Cei de la Cotidianul încearcă de ani de zile să mă scoată colaborator şi acum au găsit prilejul să dea în presă", incearca el o justificare. In logica domnului Romosan, daca nu mai putem credita documentele de la CNSAS, am putea considera considera ca si dosarul Monei Musca a fost un fals, iar in 2006, cind a devenit acuzatorul sau public, a comis o calomnie mare cit paranoia privind "urmarirea" de catre Cotidianul. Care este reala in masura in care cererea de verificare a fost depusa la CNSAS in martie 2007, iar raspunsul a venit abia acum, intr-adevar, dupa "ani de zile". Oare ce ar fi trebuit sa fac, in opinia lui Petru Romosanu, ca sa merit calificativul de ziarist si sa-mi vorbeasca decent: sa incui decizia intr-un sertar? In ce priveste "orientarea spre distrugerea" sa, inregistrarea de 27 de minute pe care o am cu el vorbeste de la sine.

Tot EvZ, dar in alt registru, prin vocea lui Mircea Mihaies, face o "sedinta de spiritism" cu Cornel Nistorescu, noul sef de la "Cotidianul", in fapt o schita de portret a personajului.

Hotnews.ro aloca, de asemenea, un spatiu amplu "cazului Romosan", pe de o parte printr-o radiografie a acestei povesti, pe de alta parte printr-un editorial al lui Dan Tapalaga, care a lucrat cu Nistorescu la EvZ. Pentru mine, care l-am cunoscut abia azi pe Nistorescu, aduce citeva elemente inedite si care clarifica, bunaoara, relatia dintre acesta si Romosan.

Blogosfera a fost inflamata de acest subiect si astazi:

-Ioan T.Morar a anuntat ca nu va scrie in Cotidianul condus de Cornel Nistorescu
-Eugen Istodor ii sugereaza lui Nistorescu sa-si dea demisia
-Alin Fumurescu scrie si el "ceva despre Nistorescu", concluzionind ca PS-ul acestuia este neconvingator.

Ma opresc cu enumerarea la blogurile de pe cotidianul.ro (si totusi trebuie amintiti neaparat Vladimir Tismaneanu, Mihnea Maruta, Claudiu Tarziu si Tiberiu Lovin) pentru a va spune si ca deja celebrul PS al domnului Cornel Nistorescu nu are in spate -asa cum ar fi fost firesc- un repros direct facut in legatura cu articolul despre Romosan. Dupa cum am scris si in postarea anterioara, singura obiectie, neexplicitata, a noului sef referitoare la articol a fost aceea ca nu este complet. Ori in PS el sugereaza ca lui Petru Romosan nu i s-a dat dreptul sa se apere. O explicatie poate fi aceea ca nu a citit articolul. O intrebare ar fi de ce nu a facut acest repros in fata redactiei astazi. Un raspuns banuiesc ca va veni din ceea ce va fi publicat pina la urma in Cotidianul despre cazul Romosan.

PS Cele 4 pagini cu reactii la venirea lui Nistorescu la cirma Cotidianului nu vor aparea miine (adica luni), cum a fost programat initial, ci poimiine.

PPS "Sa protestam in fata redactiei Cotidianul"
Nu este un indemn care imi apartine. "Cineva", ca sa parafrazez pe altcineva, a propus asta intr-un comentariu la cea mai recenta postare a lui Alin Fumurescu, pe blogul sau gazduit de cotidianul.ro. "Poate credeti ca e ceva marunt dar vorbim de pastrarea independentei, obiectivitatii presei", era motivatia oferita. In ton cu aceasta postare,"Reporterul virtual" propune ca cititorii sa ceara demisia lui Cornel Nistorescu de la "Cotidianul".

Continuarea cazului Romosan: patru pagini despre Nistorescu!

2009-08-02T19:32:00.004+03:00

Articolul despre Petru Romosan nu va aparea nici miine in Cotidianul, a decis noul sef al ziarului. Motivul: nu este complet. El cunoaste bine cazul, dupa cum a spus astazi in redactie, si articolul va fi publicat abia dupa ce ii vor fi aduse aceste necesare adaugiri si lamuriri. Cind si cine va face asta ramine inca o necunoscuta pentru noi, restul.
In schimb, miine ziarul va aparea in 24 de pagini (in loc de 16), iar 4 dintre ele vor fi dedicate comentariilor de pe net la numirea lui Cornel Nistorescu in noua functie de la Cotidianul. Pentru cititorii de elita ai ziarului, fireste!

Romosan catre mine: "Va asigur ca va scot din presa"

2009-08-01T12:04:00.009+03:00

In 2006, in toiul scandalului mediatic declansat de deconspirarea Monei Musca drept colaboratoare a Securitatii, un domn pe la 50 de ani combatea vehement pe ecrane impotriva ei. Nu multi vor fi auzit de Petru Romosan poate, insa in mediile literare si artistice el se bucura de notorietatea pe care i-o aduce, pe de o parte, Editura Compania, pe care o detine impreuna cu sotia sa Adina Keneres, iar, pe de alta parte, fuga sa din tara, in 1988, si, intorcindu-ne si mai mult in trecut, relatia apropiata, in anii '70, cu Ion Negoitescu.

Intimplarea face ca eu sa fi aflat informatia despre colaborarea cu Securitatea a lui Petru Romosan cu foarte putin timp inainte de aparitia sa la televizor in calitate de lup moralist. Voiam sa scriu un articol si, in mod firesc, l-am sunat sa-i iau un interviu. In pofida informatiilor de la CNSAS privind mizeria din dosarul sau, nu intuiam ca un personaj titrat, cu mari pretentii intelectuale, poate avea un limbaj atit de necivilizat.

In urma discutiei cu el am o inregistrare de 27 de minute, care nu e un interviu propriu-zis, ci mai mult o insiruire de jigniri si amenintari la adresa mea. Cea mai ciudata este aceea ca ma va "scoate din presa". Nu m-am grabit sa scriu atunci un articol, desi informatiile imi permiteau. Am vrut ca in acest caz sa am documentele propriu-zise si, cel mai important, o decizie a CNSAS.

Am asteptat, e drept, mai bine de doi ani raspunsul de la CNSAS, insa el a confirmat cele stiute de mine si a adus chiar elemente in plus, privind turnatoriile despre Horia Bernea si Paul Gherasim, ale caror ateliere de creatie Romosan le frecventa cu asiduitate in a doua jumatate a anilor '80.

In urma cu doua saptamini l-am sunat pentru a doua oara pe Petru Romosan. Primise si el decizia CNSAS, ce a fost trimisa la Curtea de Apel, si care arata ca a fost colaboratorul Securitatii cu numele de cod "Robert". Nu a mai negat ca data trecuta colaborarea, agatindu-se doar de categoria in care l-a incadrat CNSAS pentru verificare: cea de analist politic. A proferat din nou o serie lunga de injurii, intre care favorita i-a fost de data aceasta cea de "securista imputita".

Impreuna cu Liviu Avram, redactor-sef adjunct si seful meu direct, am decis sa nu publicam injuraturile lui Romosan si despre ele doar sa fac vorbire intr-un material de opinie ulterior. Articolul in sine a fost publicat ieri deschidere pe site-ul Cotidianul, insa la doar o ora a fost scos de pe site la dispozitia lui Cornel Nistorescu, cel care conduce de astazi ziarul, fara sa mi se comunice de ce. Materialul a supravietuit insa prin grija mai multor bloggeri si a fost preluat si pe site-ul catavencu.ro, unde -se vede- Romosan nu are ingeri pazitori.

Data fiind intorsatura urita pe care a luat-o publicarea povestii lui Petru Romosan, m-am decis sa arat citeva mostre de limbaj de intelectual. Redau doar cele care ma vizeaza pe mine si alti colegi din trust, in special pe Ioan T.Morar, fata de care acesta pare sa fi facut o adevarata obsesie. Intr-o postare ulterioara (din ratiuni de spatiu si fluenta) o sa va arat si cit de vehement a negat informatiile confirmate acum de CNSAS.

Va scot din presa
Asculta mai multe audio Diverse

Ne mai intalnim
Asculta mai multe audio Diverse

Mica turnatoare
Asculta mai multe audio Diverse

Dinescu, Plesu - agenti de influenta
Asculta mai multe audio Diverse

Vii din Timisoara, esti turnator
Asculta mai multe audio Diverse

Cacat
Asculta mai multe audio Diverse

Am dreptul sa dau pumni
Asculta mai multe audio Diverse

Update: Dorin Tudoran mi-a trimis o replica la cele spuse de Romosan in inregistrare. O redau ca atare.

"Nu stiu ce inteleg dna Mirela Corlatan si dl Petru Romosan prin cazul Ion Negoitescu. Daca este, cumva, vorba despre episodul in care dl Ion Negoitescu a fost retinut si santajat de organele de Securitate pe baza unei declaratii (ori a mai multor declaratii), dl Romosan minte cand afirma ca as fi jucat vreun rol in tristul episod. Deocamdata atat, cu speranta ca dl Petru Romosan nu-mi va amesteca numele si altadata in eforturile pe care le face de a raspunde la intrebari referitoare la propriu-i trecut. Nu este nici onest sa o faca, nici prudent.

Dorin Tudoran, Washington, 2 august 2009"

Romanul care a unit biserica ortodoxa cu cea catolica

2009-07-29T15:21:00.007+03:00

Imi asum pe deplin riscul de a parea anacronica prin aceasta postare, insa un articol recent mi-a redesteptat in minte intrebari despre smerenie, sensul martiriului si posteritate.

Numele lui Vladimir Ghika nu cred ca spune multor romani ceva, desi imaginea sa ar putea fi promovata deopotriva de BOR si de Biserica Romano-Catolica drept un reper (nu doar moral). Povestea sa ar putea face cu succes subiectul unui film: nascut print, ca fiu al lui Ioan Ghika si al Alexandrinei Moret de Baremberg, descendenta a regelui Frantei Henric al IV-lea, Vladimir Ghika a refuzat viata lumeasca si a ales sa fie misionar crestin.

S-a nascut in 1873, a fost botezat ortodox, insa in 1902, impreuna cu verisoara sa, Natalia, regina Serbiei, s-a convertit la catolicism, la Roma, explicind mai tirziu ca a dorit prin asta "sa fie un ortodox mai bun". A fost hirotonit preot abia la 50 de ani, de catre cardinalul Dubois al Parisului, insa toata viata sa dinainte a fost dedicata apostolatului laic. Cu studii la Paris, Roma si Salonic, insumind sase doctorate, si cunoscator a peste 20 de limbi, Vladimir Ghika a facut misionariat in intreaga lume, o vocatie speciala avind pentru tratarea leprosilor. Gratie harismei sale preotesti si harului tamaduitor, a primit permisiunea exceptionala de a oficia slujbe atit in rit catolic, cit si ortodox. In 1923, a fost delegat de Papa sa-l intilneasca pe Lenin, insa pina a ajunge la Moscova Lenin a murit. L-a intilnit in schimb, in 1933, pe imparatul Hirohito al Japoniei, pe care l-a convins sa se converteasca la crestinism.

Vladimir Ghika a refuzat sa plece cu regele Mihai din Romania, iar noul regim nu l-a putut tolera, arestindu-l in 1952, pe strada. A fost anchetat vreme de un an, in "lotul Vatican", fiind condamnat la trei ani de recluziune pentru spionaj în interesul Vaticanului şi al puterilor imperialiste. A fost intemnitat la Jilava, unde a murit pe 16 mai 1952.

Este unul dintre romanii ale caror cauze de beatificare sint in derulare la Vatican, insa o decizie nu va fi luata pina cind nu vor fi depuse dosarele tuturor episcopilor romano si greco-catolici morti in sau din cauza inchisorilor comuniste. Ca un preambul al beatificarii, Parohia Romano-Catolică „Preasfinta Inima a lui Isus" (cunoscuta ca Biserica Franceză „Sacré Coeur”) i-a dedicat monseniorului siteul http://www.vladimirghika.ro/, unde puteti sa va incarcati sufleteste citind mai multe despre acest personaj fabulos a carui posteritate nu stim inca s-o pretuim.

Fotografia de weekend

2009-07-24T23:00:00.015+03:00

Provence by Patrick Morand.

Blogurile-clona sau ce fac unii cind n-au ce face

2009-07-24T22:36:00.003+03:00

Poate au si ei propriile joburi sau bloguri. Putin probabil totusi. Sint mai degraba niste paraziti, care au enorm de mult timp de pierdut. Si de ce sa-l piarda pur si simplu cind isi pot bate joc de cei care fac cu adevarat ceva, mai bun sau mai putin bun. Este vorba de creatorii de bloguri-clona, care parodiaza blogurile autentice. Initial te amuza, asa cum te amuza un spectacol "Divertis", de pilda, insa parca tot mai bine le-ar sta acestor glumeti facind si ei ceva constructiv. De pilda, cei care au clonat interesantul blog al lui Vladimir Tismaneanu, mai bine s-ar apuca sa citeasca raportul pe care acesta l-a coordonat, daca nu cumva printr-o minune au facut-o deja. Iar cei care au creat un blog doar pentru a-l parodia pe cel al lui Claudiu Tarziu mai bine s-ar duce sa mai viziteze o manastire. Va las pe voi sa-i propuneti citeva variante.

Fata nevazuta a scandalului Gica Popescu

2009-07-24T19:09:00.004+03:00

Dubla masura cu care a judecat Mircea Dinescu cazurile Mona Musca si Gica Popescu nu au ramas netaxate de presa, pe buna dreptate. Din cite stiu insa, toti membrii Colegiului CNSAS au votat ca si el, pentru necolaborare in cazul fotbalistului, asa cum rar li s-a mai intimplat pina acum. Explicatia nu tine insa de credinta ca "Baciul" nu a incalcat nici un drept al omului prin notele informative, desi unii poate chiar au crezut asta si au votat la fel si in cazul Mona Musca (pentru ca atunci nu a fost unanimitate). Tine de dorinta, previzibila si fireasca, dealtfel, de a fi in acord cu retragerea acreditarii cercetatorului Mihai Bumbes si a jurnalistului Iulian Gafiuc si de a arata ca informatiile din dosare nu se scurg asa cum isi imagineaza unii (sic!). Mircea Dinescu este doar cel mai sonor membru al Colegiului, cel mai dezinhibat si cel mai putin dependent de postul de la CNSAS. El a facut doar declaratii diferite raportindu-se la probatorii de acelasi calibru, insa altii chiar s-au schimbat in acest rastimp. Pe atunci inca mai intruchipau speranta ca odata si odata tot vom avea o societate mai curata moral. Erau "baietii buni", carora, de frica de a ramine fara aceaasta sinecura si fara masina cu sofer la scara, li s-a cam indoit coloana. Interpreteaza legea in litera, si nu in spiritul ei, si isi ascund lasitatile dupa legi concepute si votate si de fosti securisti. Sint usor de identificat, dar nu am sa le dau numele, chiar daca exact acelasi stil il au si stupidele lor comunicate de presa. Imi este rusine insa pentru ca sint oameni in demnitatea carora am crezut nemasurat.

Basescu si Educatia sau baba si mitraliera

2009-07-24T17:42:00.000+03:00

Nu cred ca Traian Basescu a putut fi vreodata suspectat ca i-ar fi placut cartea. Nici macar de pretuirea oamenilor cu carte nu ar putea fi banuit, in pofida apropierii -zic eu, conjucturala- fata de intelectuali precum Gabriel Liiceanu sau Horia-Roman Patapievici. Cu toate astea, cind vorbesti despre un domeniu sensibil precum invatamintul superior, in ditai calitatea de presedinte al tarii, trebuie sa fii nu doar precaut, ci foarte bine informat. Ei bine, in declaratia facuta joi de Traian Basescu, intr-o conferinta de presa, pe marginea scandalului de la "Spiru Haret", Basescu nu a fost mai presus de Marian Vanghelie care a "garantat" in campania electorala de anul trecut pentru actualul ministru al Educatiei. Mai precis, vorbind despre universitatile de stat ce ar trebui si ele reformate, odata cu "Spiru Haret", acesta a exemplificat cu Universitatea din Oradea, minjita cu diplome false, si cu Universitatea "Al.I.Cuza" din Iasi. Pentru tatal Elenei Basescu, care dupa citeva luni petrecute la o universitate americana s-a erijat in absolventa a repsctivei institutii, diferenta intre invatamint de stat si invatamint privat, diferenta intre o universitate de renume si una discreditata nu surprinde, nu doare si este oarecum explicabila. Pentru prsedinte este insa impardonabila. Asta cred si universitarii de la "Cuza", care sint indignati de faptul ca Basescu a putut sa confunde prima universitate a tarii cu Universitatea de Medicina si Farmacie "Gr.T.Popa", tot din Iasi, e drept, si ea implicata in 2000 intr-un urias scandal cu diplome de doctori eliberate unor italieni ce nu aveau nici bacul, despre care eu insami am scris citiva ani. Un prorector de la "Cuza" mi-a marturisit dezamagirea sa fata de presedinte care, in opinia sa, nu are de data asta nici o scuza tinind cont ca fostul rector al institutiei, Dumitru Oprea, este membru de seama al PDL, fost europarlamentar, azi senator. Gresela a fost remediata pe siteul Cotrocenilor, prea tirziu insa pentru a nu fi lezat orgoliile unor universitari, absolventi si studenti de la "Cuza". Daca s-ar fi suparat doar acestia inca ar fi bine pentru presedinte, dar iata ca si-a pus si intelectualitatea bucuresteana in cap, in frunte cu Liiceanu si Plesu. Credeti ca Traian Basescu vrea intr-adevar sa tina palma Universitatii "Spiru Haret" sau e doar pe linga domeniu si nu intelege subiectul?

Dilema zilei. Ionescu sau Ionesco?

2009-07-21T10:23:00.000+03:00

Nu cred ca Marie-France Ionesco poate gasi, de la Paris, prea multe motive sa fie mindra de radacinile sale romanesti. Din pacate. Nu cred nici ca ar trebui sa-i fie rusine de ele. Disputa pe care a stirnit-o incercarea ei de a inabusi romanitatea tatalui mi se pare pe alocuri caraghioasa. Avem, pe de o parte, o tara care tine mortis sa-si agate un mare scriitor la butoniera, iar de cealalta parte o fiica recalcitranta fata de ideea ca tara cu pricina sa-i celebreze acestuia centenarul cu tot fastul ...
Marie-France nu intelege un lucru elementar: nu are cum sa controleze perceptia romanilor despre tatal sau, asa cum nu poate impiedica un roman care ajunge in Cartierul Latin sa se pozeze mindru in fata Teatrului de la Huchette. Nici criticii literari nu sint mai intelepti: festivismele nu-l fac mai roman pe Ionesco decit a fost in realitate: o persoana cu tatal roman, care si-a petrecut o parte din viata Romania, insa una care a gasit afirmarea in Franta, intr-o alta limba decit cea romana. Asa ca, haideti sa ne decidem, cum trebuie sa spunem: Ionescu sau Ionesco?

Dilema zilei. "Scinteia" e un "organ" de presa au ba?

2009-07-18T10:46:00.000+03:00

Dupa si-a compromis cariera academica printr-un plagiat, Lavinia Betea rateaza si sansa de a se reabilita prin ambitiosul proiect jurnalistic pe care-l coordoneaza la "Jurnalul national". "Scinteia".

Ma atrage "Scinteia" din 2009 pe care o scoate ziarul lui Marius Tuca in primul rind prin poze. Sint poze "de epoca", dintre care unele inedite. Si chiar de nu ar fi asa, pentru cineva pasionat de istorie recenta si care nu a trait -din fericire- prea mult in epoca de aur, sint nestemate.
De fiecare data cind imi ajunge in mina "Scinteia" (adica aproape zilnic) incerc sa citesc si textele. Nu citesc insa niciodata mai mult de jumatate din ele si niciodata fara incrincenare. De fiecare data ma deranjeaza forma. E departe de a fi una jurnalistica. Astfel, informatia care ma intereseaza, cea esentiala, trebuie vinata cu rabdare si uneori o gasesc abia in a doua jumatate a textului. "Scinteia" nu poate avea nici pretentii stiintifice. Rigoarea e un concept desuet, pesemne, pentru cei ce o mizgilesc.
Saptamina asta insa, numarul de luni, mi-a adus dezamagirea suprema. "Disidenta din Romania locuieste la Paris si se numeste Paul Goma" este titlul de prima pagina si care, nu o sa ghiciti in veci daca nu cititi si articolul, ascunde de fapt un interviu cu politologul Michael Shafir, astazi profesor la Cluj, la "Babes Bolyai", "ieri"sef al Cercetarii de la Europa Libera. Lavinia Betea a "convorbit" (dupa cum agramat se exprima ea) cu acesta despre disidenta etc. Interviul (care nici nu e redat macar ca interviu pentru fluenta lecturii) contine doua informatii foarte interesante:

1) Gabriel Liiceanu este autorul unei serii de articole incadrabile in disidenta marxista (aparute in "Contemporanul", inainte de a fi "luat de Noica"). Potrivit lui Shafir, e singura tentativa de acest fel din Romania, teza sa fiind ca de la Dobrogeanu-Gherea incoace noi nu am mai avut marxisti.

2)Vladimir Tismaneanu, in "Stalinism pentru eternitate", ar fi plagiat un articol al lui Michael Shafir, pe care anterior l-a criticat de trei ori.

"Tismaneanu a fost ridicat in slavi pentru ca a aratat de ce nu a existat disidenta in Partidul Comunist, dar nu a facut-o el primul si nici acum nu catadicseste sa raspunda la acuzatiile mele publice, ci isi angajeaza scribalai", i-a spus Shafir doamnei Betea.

Sefa sectiei de Istorie Recenta de la "Jurnalul" nu doar ca nu a dovada de un minim fler de jurnalist, lasind sa zboare pe linga ea un subiect foarte interesant, pe care nu a stiut sa-l promoveze, insa nu a respectat nici regula de baza de a nu publica acuzatia, foarte grava dealtfel, fara a-i da dreptul celui incriminat, recte domnul Tismaneanu, sa-si prezinte si el punctul de vedere. Sint scapari parca prea grosolane si ma gindesc ca in acest caz Lavinia Betea s-a temut sa vorbeasca despre plagiatul lui Tismaneanu ca nu cumva sa se redeschida subiectul propriului plagiat. Nu am comparat textul lui Tismaneanu cu cel al lui Shafir (cum poate a facut sau ar fi trebuit sa faca doamna Betea), nu stiu daca primul a plagiat, insa lansind astfel de acuzatii, parca "Scinteia" scoasa cu banii lui "Felix" incepe sa semene nu doar in forma, ci si in spirit cu "Scinteia" de altadata. Credeti ca acesta poate fi numit jurnalism?

Dilema zilei. Poate inteligenta sa scuze caracterul? Cazul Sergiu Andon

2009-07-15T15:24:00.000+03:00

Intrebarea de mai sus mi-am pus-o mai demult, atunci cind Sergiu Andon a reusit sa clatine din temelii CNSAS. E omul care a determinat schimbarea legii de functionare prin admiterea de catre Curtea Constitutionala a exceptiilor de neconstitutionalitate formulate de el in procesul lui Dan Voiculescu. A lucrat impecabil ca avocat, trebuie sa-i recunoastem acest merit, precum si capacitatea extraordinara de a sistematiza. Procesul cu pricina, inceput in 2006, nu s-a incheiat nici astazi. Schimbarea declaratiei verisoarei lui "Felix" a contribuit si ea la tergiversare, insa nu ma indoiesc ca, in pofida marturiilor dureroase ale Paraschivei Silaghi, avocatul Andon are sanse sa cistige procesul. Problema e insa de moralitate, asa cum sesizeaza (si) Andrei Plesu in pastila sa din aceasta saptamina, in "Adevarul". Un portret memorabil pe care-l face zelosului aparator al lui "Felix". De placerea argumentatiei, sa facem un pic de istorie contrafactuala: ce-ar fi daca Sergiu Andon ar fi avocatul nu al lui Voiculescu in acest proces, ci al CNSAS? Ce-ar fi daca Andon nu ar apara si alti felicsi si s-ar speti (eventual pro bono) in procesele CNSAS, de cealalta parte a baricadei?

Dincolo de formele media

2009-07-15T00:08:00.000+03:00

In cele din urma m-am lasat luata de val. Iata-ma bloggerita cu intentia (ca promisiunea ar fi hazardata) de a nu reinventa nimic in materie de stiri, birfe si susanele media, ceea ce se asteapta indeobste de la blogul unui jurnalist. Evenimentele si deciziile care-i vizeaza pe jurnalisti nu vor face subiectele principale ale acestui blog. Dimpotriva. Ele vor intra in sfera de interes doar in masura in care fie intereseaza/ afecteaza multa lume, fie sint in sine exceptionale.
Ceea ce-mi propun este doar sa identific subiectele "cu mot" din presa romaneasca si nu numai: subiecte cu potential de dezbatere, neexploatat suficient, subiecte care n-au aparut niciunde, desi se calificau pentru publicare. Nu as vrea sa para ca ceea ce vreau sa fac este un fel de "cronica a circotasei", insa mi-ar placea ca "Dilema zilei" sa fie de acum inainte un spatiu fertil pentru dezbateri si creatie jurnalistica neconventionala. Asadar, care este prima "dilema a zilei"?
Cititi postarea urmatoare.